SIF-URILE SI FONDUL PROPRIETATEA Fondul suveran de dezvoltare şi investiţii sau duşmanul binelui e mai binele

De multă vreme, societatea românească cere o reformă în administrarea societăţilor cu capital majoritar de stat, astfel încât să performeze conform potenţialului real. Pe de altă parte, statul, în forma lui actuală de organizare, şi-a demonstrat lipsa de viziune strategică pragmatică şi incapacitatea de a genera proiecte de dezvoltare viabile economic, dar, mai ales, de a le finanţa în mod sustenabil şi de a le gestiona cu rigoare, astfel încât să se încadreze în termene, în costurile programate şi să genereze satisfacţia, în forma aşteptată de interesul public, răspunzând nevoie de dezvoltare a economiei româneşti. În ultima perioadă, încadrarea în deficitele bugetare anuale a fost făcută sacrificând alocările pentru cheltuielile de dezvoltare a infrastructurii sistemelor publice: de transport, de sănătate, de educaţie, de siguranţă a cetăţeanului. Acestea sunt domeniile care generează cele mai mari aşteptări de investiţii din partea statului. În acest context, nu este o surpriză că majoritatea sectoarelor economice nu au contabilizat investiţii de regenerare şi modernizare a capacităţilor de producţie, cu atât mai puţin, s-au inaugurat noi unităţi productive, care să pună în valoare şi să transforme în mărfuri vandabile resursele primare autohtone, sau, de ce nu, pe cele din import. Să fim bine înţeleşi, într-o economie de piaţă funcţională, caracterizată de stabilitate legislativă şi predictibilitate fiscală, lipsită de bariere de intrare în piaţă, toate opor­tunităţile ar fi atras investiţii private, care în cazul fericit, ar fi intrat în concurenţă deschisă şi corectă cu capitalul de stat, stimulându-se reciproc pentru a fi mai performante.

Guvernul se află în faţa următoarei dileme: cum poţi să măreşti salariile, pensiile şi cheltuielile sociale şi în acelaşi timp să faci şi investiţii, fără să măreşti deficitul bugetar? Dacă, în 2016, cheltuielile statului cu pensiile şi salariile în sectorul public însumau 138 miliarde lei, în 2018 sunt prognozate la aceste capitole cheltuieli totale de 181 miliarde lei, la venituri bugetate totale, prognozate de 287 miliarde lei.

Pe fondul aşteptărilor şi realităţilor enunţate, programul de guvernare vine cu un panaceu: fonduri suverane de investiţii şi dezvoltare, gândite ca vehicule investiţionale ale căror rezultate financiare să nu fie consolidate la bugetul de stat, pentru a nu mări deficitul, mascând în acest fel o parte din datoriile statului.

În lume, fondurile suverane de investiţii s-au constituit pe baza rezervelor de la Banca centrală, care se acumulează ca urmare a unor excedente bugetare şi comerciale, sau din veniturile generate de exporturile de resurse naturale, pe fondul unui nivel al datoriei externe redus.

La noi, circuitul banilor imaginat de guvern, pentru a împăca şi nevoia de fonduri pentru pensii şi salarii, dar şi nevoia de capital pentru investiţii, se poate rezuma astfel: societăţile arondate fondurilor de investiţii nu vor mai plăti dividendul direct către bugetul de stat, aceste sume se vor consolida la nivelul fondurilor, care vor alimenta bugetul de stat cu dividende, până la incidenţa cu sumele necesare plăţii a o parte din banii pentru pensii, salarii, eliminări de taxe şi alte deduceri şi facilităţi care ar putea fi asigurate din banii de la buget şi care, în alte condiţii, ar fi fost destinaţi investiţiilor în infrastructură. Fondurile, garantând cu patrimoniul, acţiunile societăţilor din portofoliu, dar şi cu fluxurile de numerar, vor contracta împrumuturi bancare, vor emite obligaţiuni sau vor vinde acţiuni ale societăţilor din portofoliu, pentru a constitui resursele financiare necesare susţinerii proiectelor de investiţii. Desigur, banii împrumutaţi sunt purtători de dobânzi, care vor trebui plătite ală­turi de rambursarea creditelor. Dar pentru a genera suficienţi bani, pentru a menţine nivelul de dividende către buget, dar concomitent şi pentru a plăti dobânzile şi a rambursa ratele la credite, proiectele în care fondurile investesc, trebuie să aducă randamente ale capitalului mai mari decât randamentele actuale generate de societăţile constituente. Având în vedere că cele mai mari randamente ale capitalului s-au înregistrat în sectorul energetic şi au fost, în medie, în jur de 10%, mă întreb, în ce sectoare de activitate vor fi investiţi banii, pentru a obţine randamente mai mari, care să menţină dividendul plătit către stat de 10%, pentru a alimenta sursa de plăţi a pensiilor şi salariilor şi să acopere, cel puţin, dobânda la creditele contractate sau obligaţiunile emise?

Odată identificat acest risc major, ca noile invesţii să nu aducă randamentul suficient, identific cel puţin trei consecinţe nefaste care se vor dezvolta concomitent: nu vor fi suficienţi bani la buget pentru plata pensiilor şi salariilor, companiile constituente ale fondurilor vor fi obligate să-şi epuizeze rezervele, vor stopa propriile proiecte de dezvoltare şi vor rămâne decapitalizate şi cu potenţial diminuat de a genera profit şi, nu în ultimul rând, creditorii vor prelua garanţiile constituite de fonduri, în special, active şi acţiuni ale companiilor constituente.

Sentimentul de risc major de eşec este amplificat de propunerea de administrare a fondurilor. În loc de a impune cadrul legal de guvernanţă corporativă, se propune o administrare bazată pe reguli şi norme interne autopropuse, care ridică suspiciuni fundamentate de politizare. Ori, esenţa fondurilor suverane, de a servi interesului public, nu poate fi urmărită, monitorizată şi cuantificată, în lipsa unor norme legale clare care să oblige la transparenţă şi deschidere către control public. România nu are consacrate instituţii de control societar, puternice, profesionale şi independente, cu orientare pro-business, care să ofere suficientă încredere că supravegherea mecanismelor, de decizie şi financiare, poate fi făcută în mod activ şi eficient în cadrul unui algoritm de afaceri extrem de complex. În plus, politicienii şi decidenţii implicaţi în administrarea acestor fonduri şi grupurile de interese care-i susţin, ar trebui să dea dovadă de abstinenţă la fonduri publice şi să demonstreze responsabilitate şi răspundere, ceea ce ar constitui o premieră, cum nu s-a mai văzut în România.

Suntem, oare, capabili de aşa ceva? Nu am văzut şi nu am auzit o declaraţie fermă în acest sens, din partea alianţei de guvernare.

În aceste condiţii, în lipsa unei înţelegeri corecte şi a unui plan realist, riscăm să compromitem o soluţie de reformare a administrării unei părţi din avuţia statului şi să ne lăsăm antrenaţi, con­ştient sau nu, într-un joc amăgitor şi periculos, cu consecinţe, pe care le vom plăti noi, dar şi generaţiile următoare.

Hai să ne trezim din iluzia Caritas! Să ne apucăm de un proiect consensual, pragmatic şi profesionist de găsire a celui mai bun şi adecvat mod de a administra şi spori averea noas­tră, a tuturor românilor, în avantajul tuturor românilor.