PLANUL NAŢIONAL DE INVESTIŢII ŞI RELANSARE ECONOMICĂ Cum plănuiesc liberalii să relanseze economia

Guvernul PNL a prezentat un plan de investiţii şi relansare economică ce prefigurează viitorul program de guvernare. Planul este structurat pe un set de măsuri care se aplică pe termen scurt ce cuprinde scheme de finanţare a firmelor şi de susţinere a veniturilor populaţiei ocupate în economie, precum şi măsuri pe termen mediu axate pe investiţii în infrastructura fizică, în sistemul energetic, educaţie, sănătate, sport.

Pentru susţinerea firmelor prin scheme de finanţare sunt prevăzuţi 3,57 miliarde de euro, separat de 15 miliarde de lei alocaţi deja prin Invest România aflat în execuţie. Pentru piaţa muncii se alocă pe termen scurt 4,4 miliarde lei, plus 300 milioane euro, fără schemele de finanţare care vor fi susţinute din programul SURE. La investiţii de capital, sumele sunt foarte mari şi estimate pentru un orizont de timp de 7 ani. La infrastructura de transport sunt necesari 77,9 miliarde euro, în sistemul energetic naţional 12,48 miliarde euro, la nivelul comunităţilor locale numai pentru infrastructura fizică şi utilităţi publice ar fi nevoie de 91.3 miliarde lei.

Nu mai menţionez cheltuielile din sănătate, educaţie, cercetare şi sport.

În debut, două aspecte vreau să analizez şi anume: obiectivul acestui plan şi modelul economic care stă la baza sa, ca să apreciem gradul de aplicare şi impactul.

Planul de investiţii şi relansare îşi propune ca Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la paritatea de cumpărare standard să ajungă la 87% din media UE27, la orizontul anului 2025. Obiectivul este ambiţios şi trebuie explicată măsura în care este realizabil.

Produsul Intern Brut la paritatea de cumpărare standard ("legea unui singur preţ") este un indicator care elimină diferenţele de niveluri de preţuri între ţări pentru a permite comparaţii de volum. Se foloseşte un coş de bunuri şi servicii pentru a calcula cât dintre aceste bunuri şi servicii pot fi cumpărate într-o ţară (de exemplu România) cu un număr de unităţi monetare exprimate în euro, comparativ cu o altă ţară. În acest moment, PIB pe locuitor la PPP standard în România este de 69% (decembrie 2019) din media europeană (la bază 100). Dacă avem în vedere că în ultimii 4 ani creşterea anuală PIB pe locuitor la PPP standard a fost în medie de 3 puncte procentuale la o creştere a PIB care a variat între 4 - 5% stimulându-se puternic cererea agregată, estimez, deşi poate greşesc, că în următorii 5 ani va fi nevoie de o creştere anuală de cel puţin 4 puncte procentuale a PIB pe locuitor la PPP standard ca să ajungem aproape de ţinta de 87% din media UE, în ipoteza în care anul acesta PIB pe locuitor la PPP standard este de 70% din media europeană sau rămâne la 69%, iar celelalte ţări scad pe fondul crizei economice. Trebuie reţinut că media europeană se ajustează pozitiv, adică nu stă pe loc. Prin urmare, cred că vom avea nevoie de creşterea PIB în termeni reali de aproximativ 7% anual, ca să ţinem ritmul creşterii de 4 puncte procentuale PIB pe locuitor la PPP standard, ceea ce este foarte mult. În cazul de faţă, ţin să precizez că este bine să nu facem confuzie între PIB locuitor la paritatea de cumpărare standard cu PIB real pe cap de locuitor care la sfârşitul anului 2019 era de 9130 euro, faţă de media europeană de 28.000 euro, adică 32,6%.

Obiectivul de 87% (pe un tip de convergenţă de tip beta) trebuie să se sprijine pe un înalt ritm de creştere a productivităţii multifactoriale şi pe instituţii economice eficiente. Evoluţia anuala a productivităţii multifactoriale este esenţială în această ecuaţie, iar planul guvernului face referire la acest aspect, prognozând o creştere anuală de aproximativ 3%.

În următorii ani, trebuie eliminate rigidităţile structurale care în anii trecuţi au contribuit la o alocare ineficientă a capitalului. De exemplu, una din marile probleme este piaţa muncii. O piaţă rigidă, cu o competiţie cvasi-inexistentă (tendinţe de monopson), cu o asimetrie puternică în ceea ce priveşte abilităţile şi competenţele profesionale. Numărul de ore lucrate pe săptămână per angajat cu normă întreagă este de 40,3 sub media europeană de 40,9 şi sub majoritatea celorlalte ţări europene, cu excepţia Bulgariei care nu contează şi a Danemarcei unde productivitatea este înaltă. Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) este de 65,8%, iar productivitatea este de aproximativ 68% (2018) din media europeană. Productivitatea muncii pe angajat trebuie să crească cu cel puţin 3 puncte procentuale anual, ceea ce nu s-a întâmplat decât în 2017, când şi PIB a înregistrat un salt de 6,9%. Prin urmare, pentru a menţine un ritm înalt de creştere a productivităţii trebuie restructurată substanţial piaţa muncii pe latura ofertei şi în acelaşi timp trebuie ca firmele să treacă printr-un proces de retehnologizare rapidă, sub impactul transformării digitale. Însă, în România puţine firme sunt inovative. Cu 31 euro cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare per locuitor, este greu de imaginat cum mii de firme vor face saltul de la stadiul revoluţiei industriale 2.0, tocmai în stadiul 4.0. În paradigma producţiei industriale înseamnă că firmele care contribuie cel mai mult la realizarea PIB (nucleul "cometei" care antrenează în "coadă" celelalte firme) să treacă de la producţia de masă la sisteme manufacturate reconfigurabile (corespunzător revoluţiei 3.0 sau producţiei costumizate) şi apoi la producţia personalizată (la "open architecture products" sau "on-demand manufacturing systems" ). Saltul este mare şi se bazează pe o largă deschidere a firmelor la rezultatele cercetării-dezvoltării pe suportul unor investiţii private substanţiale.

Rigidităţi structurale există şi în zona firmelor de stat care produc şi furnizează bunuri rivale, dar sunt protejate de competiţie, ori din contră, sunt distruse pentru a face loc altor firme din zona privată (cazul Tarom sau CFR Marfă).

Rigidităţile structurale din piaţa muncii şi sectorul industrial de stat împiedică ajustarea salariilor şi a preţurilor, precum şi o alocare eficientă a capitalului către sectoarlee în creştere. Pentru a înlătura aceste rigidităţi structurale este nevoie de întărirea competiţiei în economie, nu doar de o alocare de resurse financiare în mod masiv. Pentru a avea eficienţă, investiţiile statului trebuie să se sprijine pe un cadru instituţional ajustat structural, mai cu seamă în educaţie, piaţa muncii şi în administraţie, precum şi pe o estimare ex ante a randamentului investiţiilor. Politicile structurale nu figurează în plan, dar probabil vor trebuie abordate în programul de guvernare.

Cât priveşte modelul economic, guvernul susţine că este o aplicaţie supply side/stimulare a ofertei, comparativ cu abordarea PSD care a stimulat cererea agregată. Parţial aşa este. De ce susţin că este parţial? Dacă ne referim strict la anul 2020, din cauza faptului că traversăm o criză economică cu trăsături pe care nu le-am întâlnit în nici un ciclu de afaceri, guvernul aplică un mix de politici de stimulare a cererii şi a ofertei agregate. De altfel, se observă din prima parte a planului de relansare economică şi de investiţii că sunt propuse atât scheme de finanţare a firmelor, cât şi scheme financiare de susţinere a veniturilor angajaţilor. Pentru politicile aplicabile începând cu 2021, planul are o abordare de stimulare a ofertei agregate cu accent pe capital, antreprenoriat şi resurse naturale. Politicile pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte capitalul uman nu sunt dezvoltate. Poate vor apărea în programul de guvernare. În piaţa muncii este necesar să se fixeze un alt model pentru salariul minim care să ţină cont de productivitate, să se acţioneze asupra pregătirii resursei umane astfel încât asimetriile legate de calificări profesionale să se diminueze, să se aplice o politică de flexibilizare în ceea ce priveşte angajările şi concedierile, precum şi o deschidere mai mare a pieţei interne faţă de forţa de muncă din străinătate. Asemenea politici nu sunt deocamdată abordate. De asemenea, în materie de politică fiscala planul menţionează ceea ce deja s-a realizat, respectiv aplicarea unor facilităţi fiscale. Măsurile pe termen scurt sunt corecte, dar politica fiscală are o arie mult mai mare de cuprindere şi se abordează pe un orizont de timp mare. Subiectul fiscal este sensibil de tratat brutal înainte de alegeri, mai cu seamă pe componenta cheltuielilor. Apreciez că în următorii 3 ani va fi nevoie de o temporizare a cheltuielilor publice pentru a reduce deficitul bugetar la 3%, în condiţiile în care partea structurală are ponderea cea mai mare. Dacă va fi nevoie de o temporizare a cheltuielilor publice, se pune întrebarea cum se va împăca o asemenea politică cu majorarea cheltuielilor pentru investiţii, având totodată şi cheltuieli cu salariile şi o asistenţă socială la un nivel ridicat ? Din 2008, veniturile fiscale sunt la un nivel scăzut exprimate ca pondere în PIB şi nu vedem la un orizont de timp rezonabil vreo redresare. Injecţia de capital în economie nu va aduce imediat un venit fiscal. De aceea, cred că după alegeri, ajustarea cheltuielilor salariale este de neevitat, aşa cum cheltuielile sociale vor fi probabil regândite, întrucât nu sunt resurse financiare de susţinere. Pe de altă parte, investiţiile din planul de relansare nu vor putea fi suportate numai din fonduri europene, în condiţiile în care capacitatea noastră de organizare în managementul de proiect este modestă. Problema asta o avem din 2007 şi încă nu am rezolvat-o. Prin urmare, va fi necesar ca o parte din investiţiile de capital să fie susţinute din buget ca să se atingă toate obiectivele din planul de relansare economică. De asemenea, politicile de susţinere financiară a firmelor prevăzute în plan de relansare economică prin vehicule cum ar fi Fondul Român de Investiţii şi Banca Naţională de Dezvoltare necesită resurse mari de constituire ca mai apoi acestea să fie mobilizate pentru sectorul privat. Aceste resurse nu sunt deocamdată prevăzute în buget şi aşteptăm rectificarea din august 2020 sau legea bugetului de stat pentru anul 2021, ca să avem un semnal că acestea vor exista. Sigur este o altă problemă la ce vor folosi.

O abordare de stimulare a ofertei agregate/supply side policy impune o politică de întărire a competiţiei şi implicit o prezenţă mai scăzută a statului în economie. Subiectul privatizării firmelor de stat din sectorul bunurilor rivale (nu includ firmele din sectorul de gaz natural şi de transport gaz, electricitate) este vast şi sensibil în acelaşi timp, întrucât există interese puternice în mediile politice şi în spatele acestora pentru a păstra în economie un sistem bazat pe extragere de rente. Planul de relansare economică şi de investiţii nu se putea concentra pe acest aspect, dar aştept în următoarele luni la programul de guvernare un semnal pozitiv în acest sens.

Problema educaţiei este atinsă în plan pe latura investiţiilor în infrastructură nu şi a politicilor structurale. Sistemul educaţiei formale afectat frecvent de nu ştiu câte "reforme" seamănă la fel de mult cu cel existent înainte de 1989 pe care unii îl ridică în slavi. Focalizat strict pe salarizare şi păstrarea locurilor de muncă a profesorilor şi deloc pe forţa de muncă viitoare, sistemul de educaţie este deja un risc la adresa securităţii naţionale.

Aşadar, când ne referim la o politica de stimulare a ofertei agregate/supplu side polcy avem în vedere un mix de politici cu 2 piloni, în care pilonul 1 se concentrează pe investiţii cum propune planul de relansare economică, iar pilonul 2 pe politici structurale ce susţin eficienţa investiţiilor, astfel încât să vedem un impact pe termen lung, nu doar un rezultat pe termen scurt.

Asupra investiţiilor din planul de relansare economică probabil că în presă se vor face multe comentarii. Unele dintre aceste investiţii sunt în curs de execuţie sau aprobate de mulţi ani, iar acum se dă o garanţie că vor fi executate, pentru că altfel nu se explică de ce au fost trecute în plan. Alte investiţii sunt noi. Pe mine, cel mai mult mă interesează cele care contribuie la transformarea digitala şi cele din sectorul cercetare-dezvoltare - inovare. Dar, asupra acestui aspect voi face o analiză cu altă ocazie.