POLEMICI CORDIALE / BANCA NAŢIONALĂ SUB DICTATUL LEGII În România cu aurul nu-i de joacă

Titrează MAKE, în "BURSA" de luni: "...Adrian Vasilescu scrie (...) despre ceea ce vrea". Notarea cheamă o adnotare. Angajându-mă în această polemică, în contextul ofensivei mediatice având ca ţintă Banca Naţională, nu vreau şi nu am cum să ocolesc vreun subiect dintre cele puse în discuţie de câteva luni încoace. Şi, deci, nici pe cele din "lista lui MAKE", pe care nu am nici un motiv să le consider "a nu fi analize riguroase". Am însă un motiv, şi încă unul temeinic, să duc la bun sfârşit subiectul AUR. Pentru că, în spaţiul public, sunt reluate şi iar reluate teme de natură să nască dacă nu convingeri măcar suspiciuni, dacă nu temeri măcar semne de întrebare cu privire la calitatea deciziilor şi la rigoarea gestiunii legate de aurul monetar din rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României. A nu elucida, întâi şi întâi, această problematică, sub toate aspectele, absolut toate, înseamnă a face loc în continuare atât suspiciunilor, cât şi semnelor de întrebare. Iar în România, cu aurul nu-i de joacă.

Decenii la rând, în societatea noastră, a fost cultivat mitul aurului. Pe acest fond, aurul din rezerva internaţională a Băncii Naţionale a fost învăluit în mister şi supus unui regim de totală netransparenţă. Nu întâmplător, după evenimentele din '89, timp de 12 ani, operaţiunile cu aur au continuat să fie reglementate de un act normativ restrictiv: Decretul 244. Un decret al lui Ceauşescu, din 1978, devenit apoi lege. Abia după mai bine de un deceniu a apărut o nouă lege, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003, înlocuind-o pe cea din 1978. De atunci, în economia românească, metalele preţioase au efectiv circulaţie liberă.

Începând din 2000, treptat, Banca Naţională a deschis dialogul cu publicul privind rezerva de aur. Lună de lună, într-un comunicat dat publicităţii, iar anual în rapoartele către Parlament, date de asemenea publicităţii, sunt prezentate cifre privind cantitatea de aur şi valoarea la zi. Activitatea de comunicare a fost şi este în bună măsură preocupată să explice publicului, pe îndelete, că o instituţie fundamentală a ţării, cum este Banca Naţională, nu-şi ordonează strategiile după cum îi taie capul pe cei care o conduc. Şi nici după cerinţele vocilor din spaţiul public. Obiectivele, direcţiile de acţiune, marja de iniţiativă şi limitele inovaţiei, ce reglementează BNR şi ce nu reglementează - totul e stipulat în legi. Şi nimeni, absolut nimeni, nu-i poate cere Băncii Naţionale să facă nimic din ceea ce legea nu-i cere să facă. Aurul intrând cu precădere sub incidenţa acestui regim respectat cu stricteţe.

Aurul, metal preţios ce este inclus în rezerva monetară, este administrat de Banca Naţională cu maximă grijă. Gestiunea aurului este extrem de riguroasă. Aşa că insinuările din 1999-2002, referitoare ba la vânzări de aur, ba la dispariţii de aur, cărora li se adaugă cele din 2016, sunt lipsite de orice temei. După '89, Banca Naţională nu a vândut nici un gram de aur. Şi nici nu a dispărut vreun gram de aur. România a vândut aur doar înainte de '89, când Ceauşescu făcea eforturi disperate să achite integral datoria externă. Au fost vândute, atunci, în perioada 1982-1987, peste 80 de tone de aur. În '89, Ceauşescu a încercat să refacă stocul de aur şi a cumpărat 20 de tone.

România a intrat în '90 cu numai 67 de tone de aur. Banca Naţională, hotărâtă să-şi asigure un stoc optim, a cumpărat continuu aur. În 2002, în rezerva internaţională de la BNR existau 105 tone de aur, valorând atunci peste 1 miliard de dolari. Astăzi, în rezerva de aur sunt 103,7 tone, valorând în jur de 3,5 miliarde de euro, după cum variază preţul internaţional. Diferenţa faţă de 105 tone reprezintă despăgubirile acordate celor ce li s-a confiscat abuziv aurul după 1945. De reţinut că toate aceste despăgubiri au fost acordate prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.

Aşadar, cele 100 de tone de aur, în jurul cărora s-a făcut vâlvă în 2002, pentru că... ar fi dispărut, nu reprezentau aurul furat, ci aurul adunat de Banca Naţională. Potrivit practicii internaţionale şi legii interne, o parte a acestui stoc este păstrată în străinătate, la bănci de mare prestigiu, în condiţii de garanţie totală, în depozite pe termen scurt, putând fi repatriat în orice moment.

Legea consfinţeşte prerogativa BNR de a decide unde ţine aurul, în ţară ori în străinătate. Şi totuşi, în condiţiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci şi un metal "fierbinte", orice mişcare a aurului înfierbântă imediat şi opinia publică. Aşa că, între anii 1999 şi 2002, perioada de după 1989 în care au avut loc transferuri de aur, Banca Naţională a trimis scrisori preşedintelui României, preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, prim-ministrului, ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate nici un gram de aur.

Transferul aurului nu a fost făcut în secret. Prin urmare, afirmaţia că deţinerile de aur în străinătate ar fi lipsite de transparenţă patinează grav pe lângă adevăr. Scot, la întâmplare, unul dintre rapoartele anuale, pe cel din 2005. Îl deschid la pagina 85 şi citesc: "La data de 31 decembrie 2005, cantitatea de 43,59 tone de aur era depozitată în ţară, în timp ce 61,25 tone se aflau în străinătate, la Banca Angliei, una dintre cele mai sigure instituţii financiare din lume".