Politica fiscală în recesiune

Întrucât poziţia fiscală s-a erodat puternic pe intervalul 2016 -2019 când politica prociclică prevala în expansiune economică, în următorii 3 ani, spaţiul de manevră al guvernului României în materie fiscală (taxare şi cheltuieli) este limitat.

De aceea, ce ne poate învăţa această recesiune SARS-2-covid ar fi ca Guvernul să procedeze la o măsurare ex ante a oricărei decizii discreţionare ce determină o schimbare în output (ÄY) pentru a obţine eficienţa şi pentru a nu compromite consolidarea politicii fiscale la orizontul anilor 2021 - 2024. Cu alte cuvinte, trebuie măsurat dacă la 1 leu cheltuit se obţine între 0 şi 1 leu sau peste această valoare (varianta optimistă), astfel încât intervenţia publică să nu fie inutilă. Evaluarea permite şi o diminuare pe viitor a extracţiei de rente încurajată mereu de o alocare arbitrară şi inegală de resurse.

Dacă în acest an guvernul este nevoit să susţină simultan oferta şi cererea agregată, cheltuielile pot duce la un deficit de aproximativ 6%, într-o variantă moderată, în condiţiile scăderii PIB sub zero, respectiv între -1 şi -2%.

Acesta ar fi un scenariu. Nu mă pronunţ încă dacă va fi aşa. Dar, deficitul bugetar cu siguranţă se va majora substanţial, întrucât de această dată apare o componentă ciclică.

Luând în considerare că în acest moment am fi în recesiune severă (scădere anuală de cel puţin 0,75% pondere în PIB) cu un deficit excesiv datorat unei situaţii excepţionale, dar cu posibilitatea de a recupera în 2021, guvernul este constrâns să se gân­dească la măsurile de "temporizare" şi respectiv de apropiere de valoarea de referinţă a deficitului de 3% ca pondere în PIB, la orizontul următorilor 3 ani.

Dacă nu o va face, cu siguranţă Comisa Europeană va atrage atenţia asupra acestui lucru începând cu 2021, iar în cazul în care obţinem finanţare internaţională nu vom scăpa de ajustare structurală în sectorul public. Oricum asta nu ar fi rău.

Să ne apropiem de un deficit bugetar de 3% în 2021 sau 2022 cred că este imposibil de imaginat la nivelul de rezilienţă al instituţiilor economice şi politice din România. O reducere atât de drastică a deficitului bugetar nu s-a mai produs din 1921.

Adică de peste 100 ani, în condiţiile în care la timpul respectiv România avea o economie în ruină după război şi se mai confruntase şi cu o pandemie. Lucrurile stau altfel astăzi. Stăm mult mai bine economic, dar stăm prost la capacitate instituţională.

În mod realist nu văd în următorii 2 ani o reducere a deficitului bugetar la 3%, întrucât intervin factori cu care până în prezent nu ne-am confruntat. În alte cuvinte, dezechilibrul bugetar actual este amplificat de factori temporari care în viitor se pot transforma în factori permanenţi. De pildă, falimentul firmelor majorează alocaţiile de şomaj nu doar în acest an, ci şi în 2021. De asemenea, este posibil ca legislaţia venitului minim de inserţie să intre în vigoare (întârziată de PSD 2 ani) , iar sumele estimate iniţial la 1,8 miliarde lei pentru acest tip de venit/ajutor social să se dubleze, întrucât s-au întors mulţi cetăţeni români din străinătate, fără nici o calificare, fără vreun loc de muncă ocupat anterior repatrierii şi care acum solicită numai ajutoare sociale. Dacă această problemă socială nu se rezolvă, este posibil să se transforme într-una politică. Aşadar, atât alocaţiile de şomaj, cât şi beneficiile sociale, indiferent de tipologia lor se vor majora în acest an şi rămân în sarcina statului şi în următorii ani, dezechilibrând şi mai mult bugetul la nivel consolidat.

Problema majorării pensiilor de stat se înscrie în acelaşi scenariu. Majorarea punctului de pensie cu 40,3% înseamnă un plus 16 miliarde lei la fondul de pensii şi este imposibil de realizat în acest an. Cu toate acestea, majorarea pensiilor nu este o temă strict economică, ci şi una cu miză politică mare. Fiind an electoral, fiecare partid va relua aceast subiect în campanie, iar cei ce se vor opune majorărilor de pensii vor pierde voturi. Pentru sfera politică, majorarea pensiilor nu înseamnă dezechilibru bugetar, ci în primul rând voturi. Iar pentru pensionari cam acelaşi lucru.

În acest context, se poate judeca în ce măsură este fezabilă amânarea sau majorarea pensiilor în mai multe etape, începând cu cei care au veniturile cele mai mici. Fac un exerciţiu. De exemplu, din totalul de 4.669.315 pensionari în sistemul asigurărilor sociale de stat sunt 461,098 persoane cu pensie până în 500 lei, 205.820 persoane cu pensie între 501-600 lei, 240.431 persoane cu pensie între 601-700 lei, 277.550 persoane cu pensie între 701-800 lei, 270.164 persoane cu pensie între 801-900 lei, 265.757 persoane cu pensie între 901-1000 lei. Le poţi spune acestor oameni (1,72 milioane de persoane) că este recesiune şi că nu sunt bani? Nu vor accepta mesajul, pentru că nu se poate trăi decent cu aceste venituri. Eu cred că este necesar ca cel puţin 1,7 milioane persoane să beneficieze de o majorare a pensiei, deşi sunt conştient că o astfel de majorare produce un impact major în buget şi unul minor pe latura cererii agregate.

Un alt factor temporar de dezechilibru bugetar, dar care nu se transformă într-unul permanent, este majorarea injecţiei de lichidităţi către firme. În contextul actual mi se pare cel mai important lucru. Deşi, anul acesta, alocările către firme ar putea avea un impact negativ la buget, chiar dacă se combină cu fonduri europene, într-un termen de 12 luni lucrurile se schimbă, drept pentru care alocările pentru firme ar trebui să crească. Pe termen scurt, injecţia de lichiditate prin programul IMM Invest România este modestă, respectiv 15 miliarde lei/3,1 miliarde euro pentru credite la investiţii, capital de lucru şi garanţii. Atât s-a alocat până în prezent. Se adaugă cele 50 miliarde lei/aproximativ 10,3 miliarde euro investiţii publice de capital ce vor rămâne în bugetul statului şi după rectificarea de peste câteva zile, cu mici ajustări, posibil din fonduri europene, pentru că veniturile fiscale vor fi reduse. Asta fără fondurile pentru agricultură şi sumele alocate pentru şomaj tehnic care acordă suport pe venituri, dar şi angajatorilor deopotrivă. Injecţia de lichiditate pentru întreprinderi trebuie mărită cu luarea în considerare şi a profesioniştilor autorizaţi (380 mii persoane) care fac comerţ în cont propriu. Le putem socoti microintreprinderi. Nu le-a băgat nimeni în seamă.

Pe latura consumului stimulentele inter-temporale de genul scăderii TVA sau a impozitului pe venit au efecte limitate şi nu contribuie la menţinerea cererii în următoarele luni. Mai degrabă, este necesară conservarea veniturilor. De aceea, pledez insistent să nu se ajusteze negativ salariile nici în sectorul privat, dar nici în cel public. Dacă o reducere de impozite nu este oportună, majorarea acestora pentru a echilibra cheltueilile publice ar fi extrem de nocivă, pentru că s-ar obţine un efect contrar celui urmărit.

Aşadar, o politică fiscală expansionistă poate fi un instrument de recuperare economică sau de atenuare, în funcţie de structura economiei, rezilienţa acesteia, respectiv capacitatea de adaptare la şocuri, cât şi capacitatea instituţională a organizaţiilor publice. Măsurarea efectelor dinamice a multiplicatorilor fiscali mi se pare importantă, pentru a vedea eficienţa cheltuirii banului public.

În intervalul 2021 - 2024 guvernul României va fi forţat să diminueze din cheltuielile publice, nu neapărat pentru că aşa cere Pactul de Stabilitate (ţintă deficit 3%), ci pentru a diminua din efectul de evicţiune, în mometul în care economia trece într-o fază de expansiune. Ca atare, ajustarea fondului de salarii, a cheltuielilor cu bunuri şi servicii este inevitabilă. Important este ca aceste măsuri să fie subsumate restructurării serviciilor publice, nu să devină nişte obiective per se.