Presupuneri, premise, probabilităţi, prejudecăţi

Ca european originar din România nu am putut rămâne insensibil la recentele articole ale domnilor George Friedman şi Gusztav Molnar referitoare la politica externă maghiară.

George Friedman porneşte de la o ambiguitate terminologică facilitată de nuanţa fină care separă cuvântul "presupunere" - un punct de plecare într-un raţionament considerat adevărat dar nedovedit (ipoteza) - de cuvântul "premisă" - o afirmaţie iniţială din care este dedusă o concluzie (demonstraţia). De aici se ajunge în final la confuzia între "probabilitate" - nivelul posibilităţii ca un anumit eveniment sau fenomen să se producă - şi "prejudecată" - opinie preconcepută impusă de mediu, de formaţia autorului sau de dorinţele sale.

Directorul Stratfor identifică un număr de şase presupoziţii (ipoteze) pe care s-ar baza politica externă maghiară: că viitorul politico-economic al Ungarei este sincronic cu evoluţia integrării europene; că securitatea Ungariei este asigurată de şi prin integrarea în strategia NATO; că problema frontierelor Ungariei este în-chisă tocmai ca urmare a ca-li-t-ă-ţii sale de membru NATO şi UE; că Ungaria este apărată împotriva unei eventuale încercări de expasiune a influenţei ruseşti datorită zidului ridicat în calea acesteia de NATO şi UE; că relaţia dintre Ungaria şi NATO se poate dezvolta pozitiv fără a fi stânjenită de statutul Ungariei ca membru NATO şi UE; că raporturile complexe între aceste date se vor menţine constante la infinit.

Exceptând ultimul punct, toate celelalte teze constituie şi temelia obiectivă a politicii externe româneşti. Oricâtă fantezie - mai mult sau mai puţin sănătoasă - dovedesc oamenii politici români, realitatea îi împinge la loc spre amintitele concluzii rezultate din silogisme cu punct de plecare în datele geo-strategice şi raporturile de forţe. Un asemenea paralelism arată că nu avem de a face cu presupoziţii - care, din cauza caracterului lor subiectiv, ar fi greu să coincidă în aşa o măsură - ci cu premise, respectiv cu puncte de plecare de asigurarea cărora depinde atingerea rezultatului dorit. Legătura dintre punctul de plecare şi rezultat este demonstrată logic - chiar dacă logica poate fi contestată sau apariţia şi viabilitatea premisei nu sunt garantate. Pe de altă parte, paralelismul subliniază şansele obiective ale parteneriatului strategic româno-maghiar deduse din chiar identitatea raţionamentelor şi obiectivelor strategice ale celor două ţări.

George Friedman are, desigur, dreptate când spune că nici existenţa premiselor nici menţinerea lor în timp nu sunt sigure. Schimbarea premisei minore a silogismului politic (situaţia de fapt) trebuie să conducă la schimbarea concluziei, deci a acţiunii concrete de politică externă. Întrebarea este, însă, dacă realizarea premiselor este dezirabilă, posibilă, probabilă şi durabilă? În cazul unui răspuns pozitiv politica externă trebuie să fie planificată în sensul garantării premiselor necesare.

În contextul discuţiei de faţă premisele sunt: consolidarea integrării UE şi transformarea ei din uniune economică în uniune politică; menţinerea relevanţei NATO ca alianţă politico-militară defensivă cu vocaţie globală; asigurarea unui echilibru pozitiv de forţe între UE şi NATO, pe de o parte şi Rusia, pe de altă parte, în cadrul unui joc de sumă pozitivă; asigurarea unui parteneriat strategic transatlantic în care SUA acceptă multipolarismul. Restul sunt consecinţe naturale care definesc ieşirea din logica westfaliană şi trecerea într-o epocă post-westfaliană în care frontierele sunt sigure pentru că nu sunt importante iar geo-politica se efasează în faţa geo-economiei.

Sunt premisele amintite improbabile? George Friedman crede că UE nu-şi poate depăşi actuala condiţie, că NATO alunecă pe panta irelevanţei, că influenţa Rusiei asupra Europei Centrale renaşte şi că instabilitatea politică din ţări precum România şi Slovacia este de natură să redeschidă pentru Ungaria problema frontierelor. Singurul lucru care îi pare sigur este menţinerea statutului de superputere globală al SUA. De aici concluzia că unica politică externă înţeleaptă este aceea care pariază totul pe relaţia bilaterală privilegiată cu Washingtonul.

Gusztav Molnar se delimitează de opiniile lui George Friedman cât priveşte viitorul UE şi crede, pe drept cuvânt, că în condiţiile unei Europe unite ridicarea Rusiei nu prezintă probleme. Euro-optimismul domnului Molnar se bazează atât pe experienţa trecutului arătând că UE este istoria ieşirii din permanente crize, cât şi pe influenţa statelor federaliste care, se subînţelege, singure ar putea constitui un nucleu dur de tip federal căruia suveraniştii ar fi nevoiţi să i se alăture, în cele din urmă. Din punctul meu de vedere, naşterea Europei politice este exclusiv o problemă de dată şi de traseu. Întrebarea principală este dacă spre a se uni într-un tip oarecare de federaţie europenii (suveranişti) au nevoie să mai treacă printr-o criză continentală majoră sau pot să evite cu înţelepciune o nouă experienţă de natură a le redeştepta frica disperată de război, de sărăcie, de singurătate şi de lipsă a libertăţii?

Dacă în privinţa Europei analiza domnului Friedman este discutabilă, cât priveşte SUA ea pare a fi mai degrabă expresia unei prejudecăţi. SUA sunt astăzi un imperiu global care trăieşte sub un asediu global hărţuit de o gherilă globală. Ele sunt obligate să cheltuiască permanent mai mult pe securitate decât pe dezvoltare în timp ce devin tot mai dependente de resursele naturale, financiare şi umane ale străinătăţii. Pe măsură ce forţa lor de atracţie culturală şi morală intră în declin, frontierele lor se închid fluxurilor migratoare din care altădată şi-au tras dinamismul. O societate care a fost globală înaintea globalizării devine naţionalistă exact atunci când naţiunile se globalizează devenind cosmopolite. SUA au demonstrat că pot câştiga orice război tactic dar nu pot avea singure succes în promovarea nici unei strategii a păcii. Pentru Ungaria - ca şi pentru România - acestea sunt veşti mai rele decât redeşteptarea Rusiei. Arhitectura de securitate a europenilor cu vocaţie atlanticistă se bazează pe ideea că SUA sunt şi trebuie să rămână o putere europeană cu relevanţă şi acceptabilitate globale.

Punctul în care opiniile domnilor Friedman şi Molnar se întâlnesc se referă la probabilitatea ca Ungaria să fie obligată a se confrunta iarăşi cu problema frontierelor pe fondul instabilităţii politice a vecinilor. Aceasta sugerează că Ungaria ar fi pândită de pericolul unui naţionalism agresiv latent calmat, în prezent, doar de puterea celor care îi sunt ţintă. Debilizarea acestora ar face imposibilă pentru conducerea Ungariei evitarea unei politici naţionaliste. Dacă lucrurile stau aşa aceasta este mai mult o problemă internă a Ungariei decât a vecinilor săi.

Domnul Molnar observă, însă, că un pericol aparte rezidă în derapajul democratic din unele ţări vecine Ungariei, derapaj care la limită ar putea impune intervenţia comunităţii internaţionale peste bariera suveranităţii reprezentată de frontierele naţionale. Ceea ce merită subliniat - în privinţa României dar nu numai - este că politicile autoritar-populiste (neo-cezariste sau peroniste) mergând mână în mână cu suveranismul în esenţă anti-integraţionist şi euro-sceptic, sunt încurajate de înseşi SUA care văd în ele calea pentru a slăbi simultan atât influenţa UE cât şi cea a Rusiei. În acest caz problema României îşi are sursa nu doar la Bucureşti ci şi la Washington. Ea se bazează pe neînţelgerea faptului că atât o Europă cât şi o Rusie puternice şi având un statut global clar definit nu vor mări tabăra rivalilor Americii ci vor întări pe aceea a partenerilor ei potenţiali într-o competiţie globală care se anunţă tot mai dură după inevitabila intrare în joc a Chinei, precum şi a unor actori regionali. Obsesia perpetuării uni-polarismului american prin tactica activării unor Cezari locali de carton ar putea crea, în cele din urmă, odată cu inevitabila scăpare de sub control a acestora, un handicap strategic SUA implicându-le fie în conflicte inutile fie în acţiuni de salvare costisitoare.

Din această perspectivă ţările central-europene cu vocaţie atlanticistă trebuie încurajate în dezvoltarea unei atitudini federaliste în raport cu UE, permiţând în ultimă instanţă acesteia să împartă mai bine sarcina garantării securităţii globale cu SUA şi să constituie o contrapondere la eventualele ambiţii excesive ale Rusiei, într-un raport de simbioză cu Moscova. Indiferent de problemele ei interne actuale, pe lista acestor ţări trebuie trecută şi România. Evitarea oricărui conflict cu România, ţară de care este tot mai mult legată prin interese economice şi afinităţi culturale, este pentru Ungaria mai mult decât o premisă a evoluţiei pozitive în spaţiul euro-atlantic; este o condiţie sine qua non a cărei neîndeplinire nu are cum fi compensată şi nici de ce fi recompensată de SUA.