PROGNOZELE FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL IGNORĂ REALITATEA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ  De unde vine optimismul FMI?

Fondul Monetar Internaţional a încercat zilele trecute să contribuie la consolidarea optimismului de pe pieţe, prin publicarea unei prognoze revizuite a creşterii economice din 2009 şi 2010. Perspectiva negativă a anului 2009 a fost trecută cu vederea, toate privirile fiind aţintite către 2010.

Ratele trimestriale de creştere prognozate de FMI arată o redresare în "V" a economiei mondiale începând din a doua jumătate a anului curent. Deşi a fost interpretată ca un motiv de optimism în presa internaţională şi naţională, noua prognoză a FMI nu aminteşte nimic de perspectivele sectorului privat, singurul motor al creşterii economice.

Cum poate fi pornit acesta fără o relansare a creditării? De ce ignoră băncile apelurile oficiale, în ciuda unor minime record ale dobânzilor de pe pieţele internaţionale?

Toate aşa-zisele politici economice promovate pentru relansarea economică, atât la nivelul economiilor dezvoltate cât şi al celor emergente, pornesc de la ipoteza că ingredientele lipsă sunt încrederea şi creditarea insuficientă. Autorităţile suferă de o amnezie convenabilă în ceea ce priveşte gradul extraordinar de îndatorare al companiilor şi consumatorilor. Până când datoriile nu vor fi cu adevărat restructurate, astfel încât să fie redus considerabil gradul de îndatorare, este imposibil să asistăm la o nouă creştere semnificativă a creditării.

Autorităţile care încearcă să împiedice funcţionarea pieţelor prin diverse "strategii anticriză" nu vor reuşi decât o amânare a inevitabilului. Analizele de la Euler Hermes, lider pe piaţa asigurărilor de credit la nivel mondial, arată că este puţin probabilă o atenuare a ritmului de creştere a insolvenţelor în 2010.

O creştere economică de 2 - 3% este necesară doar pentru a opri această tendinţă, iar o scădere a PIB-ului cu 1% conduce la o creştere cu 5 - 10% a insolvenţelor, conform estimărilor companiei.

La nivelul economiilor emergente, speranţele se îndreaptă către China, dar tendinţele actuale sunt deosebit de îngrijorătoare. Efectele creşterii explozive a creditului din prima jumătate a anului nu apar semnificativ şi la nivelul economiei reale, iar o mare parte din fonduri au fost folosite doar pentru speculaţii bursiere. În aceste condiţii, este normal ca banca centrală şi autorităţile de la Beijing să fie tot mai îngrijorate de sănătatea sistemului bancar, după cum scrie Bloomberg.

În Europa de Est mai planează încă spectrul unei contagiuni puternice, ca urmare a devalorizării monedelor din Ţările Baltice. Liniştea care se "aude" din Letonia ascunde o deteriorare gravă a condiţiilor din sectorul privat, pe fondul disputelor dintre UE şi FMI privind condiţiile de acordare a unei noi tranşe din împrumutul aprobat anul trecut. Conform unui articol de pe site-ul www.db.lv, Euler Hermes a anunţat recent anularea tuturor contractelor de asigurare pentru subsidiarele companiilor vestice din Letonia. Unde este încrederea?

La nivelul economiilor dezvoltate, încercările de restructurare a datoriilor companiilor au pornit de la ipoteza unei recesiuni scurte. Firmele nu au "beneficiat" nici de o schimbare a regulamentelor contabile, aşa cum a fost cazul în sectorul bancar.

Un articol din Financial Times (n.a. "Night of zombie company looms as debt burden remains large") avertizează că şi după restructurare companiile au un grad mare de îndatorare. Derek Sachs, şeful diviziei de restructurare de la Royal Bank of Scotland, arată că băncile europene au dorit să minimizeze deprecierea activelor, iar restructurările s-au făcut în condiţiile unor ipoteze foarte optimiste.

"O companie care funcţionează doar pentru a-şi plăti datoriile reprezintă o problemă în cazul economilor care au nevoie de investiţii pentru a compensa reducerea consumului", a declarat şi Edward Eyerman, director executiv la Fitch Ratings. Scenariul japonez pe care îl descrie directorul de la Fitch nu reprezintă o opţiune nici măcar pentru economiile dezvoltate, şi cu atât mai puţin pentru economiile emergente.

După trecerea valului subprime, piaţa creditelor ipotecare din Statele Unite este ameninţată acum de creditele OptionARM (n.a. credite ipotecare cu rată ajustabilă). Acestea au ajuns să genereze mai multe întârzieri de plată şi reposedări decât cele subprime, deşi au fost acordate unor clienţi cu o bonitate superioară. Băncile Wells Fargo şi JP Morgan au portofolii semnificative de acest tip, conform unui articol din Wall Street Journal.

Pe lângă problemele din sectorul creditelor ipotecare rezidenţiale, piaţa americană se confruntă şi cu o explozie a creditelor ipotecare comerciale neperformante, iar situaţia din Japonia depăşeşte orice imaginaţie pe acest segment. Într-un raport recent de la Fitch se precizează că rata default-ului pentru creditele ipotecare comerciale a ajuns la 53% (!!!) după primele şase luni din 2009. Obligaţiunile ipotecare obţinute prin securitizarea acestor credite vor ajunge la o rată a default-ului de 100% (!!!) în următoarele 12 luni, conform estimărilor agenţiei de rating.

Pe lângă faptul că analiza de la FMI nu include aceste aspecte, Fondul consideră că tendinţa de creştere a preţului materiilor prime reflectă optimismul generat de potenţiala redresare. Dar dacă reflectă îngrijorarea pieţelor privind creşterea presiunilor inflaţioniste?

Robert Reich, fostul ministru al muncii din administraţia Clinton şi profesor la Berkeley, porneşte de la gradul de îndatorare al populaţiei din SUA când răspunde la întrebarea "când va începe redresarea?" printr-un sec "niciodată". "Economia curentă nu se poate redresa deoarece nu ne putem întoarce la situaţia dinaintea prăbuşirii", mai scrie Reich pe blogul său.

Ce face guvernul de la Bucureşti? Anunţă că plata obligaţiilor către stat ale firmelor va fi amânată pentru 6 luni. Chiar dacă vom asista la o "evaporare" a crizei în acest interval, "soluţia" guvernului nu numai că este lipsită de sens şi de utilitate, ci este deosebit de nocivă procesului de redresare economică. O firmă falimentară nu se poate transforma în "campioană a tranziţiei" prin ordonanţă de urgenţă.

Lipsa de coerenţă a tot ceea ce, în accepţiunea autorităţilor noastre, înseamnă "strategie anticriză" ne arată că va mai trece mult timp până când cineva din guvern se va întreba, asemeni lui Robert Reich, când va începe noua economie.