Propunerea abordării policentrice a problematicii crizei, din perspectiva teoriei haosului

Limbile care folosesc cuvinte de invenţie proprie pentru noţiunea de "criză" sînt rare, în Europa, dar maghiara este o astfel de limbă rară, în care noţiunea de "criză" este exprimată prin cuvîntul ciudat "válság", la care nu am găsit etimologia.

În schimb, sesizez că "válság" este un apropiat sonor, dar şi ca înţeles, al cuvîntului românesc "vălmăşag", care înseamnă "dezordine, haos".

Dacă ar fi adevărată această apropiere între maghiarul "criză" şi românescul "haos", atunci acest spaţiu lingvistic româno-maghiar contribuie cu o sugestie extrem de valoroasă teoretic, la stabilirea naturii crizei din perspectiva Teoriei haosului, pe baza legilor entropiei.

Într-o abordare prin prisma Teoriei haosului, putem agreea că organizarea progresivă a sistemelor, implică ejectarea, în afara sistemului, a dezorganizării (a "vălmăşagului"), într-un proces progresiv, simetric cu ritmul organizării.

Adică, structurarea internă conduce la destructurarea vecinătăţii, aşa cum o casă curată presupune ca pubela de gunoi, de afară, să fie mereu umplută.

Sub acest aspect, globalizarea devine cel puţin o imprudenţă, dacă nu o greşeală fatală.

Pentru că o planetă structurată global, cu o autoritate bancară mondială, cum, în mod ciudat şi neaşteptat, ne-a recomandat, săptămîna aceasta, Papa Benedict al XVI-lea, n-ar mai avea unde să-şi arunce gunoiul, în caz de criză.

Astăzi, măcar, Uniunea Europeană are la cine să ceară sprijin, de pildă de la ţările BRICS cu economii emergente, dar, dacă ele ar fi făcut parte din această Uniune, atunci sistemul ar fi fost silit să-şi arunce "dezorganizarea" în interiorul propriei structuri.

Acest proces de acumulare a dezorganizării, în interiorul sistemului, conduce la autodistrugerea structurii şi cu cît mai multe măsuri de natură sistemică vor fi luate pentru corecţie, ele vor trebui să ejecteze cu atît mai multă dezorganizare, care, neavînd vecinătate exterioară, va fi acumulată în interior.

Iar distrugerile structurale vor fi mai adînci.

Cred că, din perspectiva abstractă a Teoriei haosului, aceasta poate fi numită drept cauză a comportamentului paradoxal al Uniunii Europene, ca sistem aflat în criză.

Cred că aceasta este cauza pentru care, de la oricare articulaţie ai începe tămăduirea sistemului - de la şomaj, de la fiscalitate, de la austeritate, de la dobînzi, de la împrumuturi - în mod paradoxal, reacţia sistemului, ca întreg, îi agravează starea.

Sistemul este, pur şi simplu, într-atît de mare, încît riscă în mod natural să rămînă fără vecinătăţi şi să se autocanibalizeze, fără să mai vorbim de închiderea pe care orgoliul l-a operat faţă de exterioritate şi de absenţa vecinătăţii pe care i-ar fi putut-o asigura Statele Unite, daca nu ar fi fost, ele însele, sursa dezorganizării.

În termeni politici, acest joc abstract al entropiei se traduce prin noţiunea de "hegemonie în cadrul unei alianţe", pentru că autoritarismul ar rămîne singura centură care să mai poată fi interpusă între sistem şi haos, menţinînd integritatea structurii.

Papa Benedict al XVI-lea are numeroase scuze pentru bizara lui intervenţie laică în favoarea unicentrismului modial; de pildă, astfel de eroare este facilitată de proiectarea structurării Bisericii Catolice asupra domeniului financiar-bancar şi politic.

În schimb, Laureaţii Premiului Nobel, deşi nu sînt toţi catolici, aliniază recomandări similare.

Este exemplar cazul Laureatului Nobel pentru economie din 2006, Edmund S. Phelps, care recunoaşte că fenomenul crizei i-a nuanţat fermitatea poziţiei contra intervenţiei statului în piaţă şi admite că există părţi ale pieţei insuficient reglementate.

Defensiva lui Phelps sugerează necesitatea creşterii rolului de reglementare şi supraveghere a autorităţii centrale, un germen care, prin dezvoltare la limită, conduce la aceeaşi idee de unicentrism, lansată de Papa Benedict al XVI-lea.

Onestitatea şi moderaţia lui Phelps sînt admirabile, observaţia sa este judicioasă, dar nu este aplicabilă eficient.

Pentru că în educaţia reglementatorilor, ideea proporţionalităţii echilibrate între dezvoltarea pieţei şi nivelul reglementării este absolut banală, dar, deşi nu pare, punctul de echilibru nu poate fi calculat pe niciun model matematic, pentru că are o evoluţie continuă, imprevizibilă, din cauză că ingeniozitatea participanţilor la piaţă nu poate fi prevăzută decît insuficient, de o autoritate centrală.

Altfel, nici nu s-ar mai numi "ingeniozitate", iar pieţele ar fi nişte bulevarde luminate în plină dimineaţă de duminică.

Un punct de echilibru stabil este un ideal care ţine doar de imaginaţia ştiinţifico-fantastică.

Chiar şi H. G. Wells (1866 -1946) cunoştea teoria evoluţiei scutului, în raport cu evoluţia dezvoltării obuzului şi că scutul rămîne întotdeauna în urma perfecţionării obuzului, aşa cum reglementatorul pieţei rămîne întotdeauna în urma ingeniozităţii participanţilor la piaţă.

Un alt Laureat Nobel, cel din 2010, Christopher A. Pissarides, după ce a greşit grav, afirmînd, optimist, că existenţa monedei euro nu va fi pusă în pericol de criză, a revenit, cu o recomandare pe aceeaşi linie de gîndire cu a lui Phelps: "Ţările individuale din Zona Euro trebuie să cedeze ceva din propria suveranitate a autorităţii, ca să menţină un euro stabil", făcînd referire la necesitatea armonizării fiscale sub o autoritate europeană centrală.

Colegul de Premiu Nobel al lui Pissarides, Dale Mortensen, cu numai opt zile în urmă, a mers chiar mai departe, într-o declaraţie la Taipei, agreînd ideea formulată acolo de guvernatorul băncii centrale a Chinei şi Taiwanului, Perng Fai-nan, că Uniunea Europeană are nevoie de un minister de finanţe.

Totul pare logic.

Pare că, raţional, nu există altă soluţie.

La ideea unicentrismului deciziei şi supravegherii pieţelor aderă toţi bărbaţii care au luat Premiul Nobel, în ultimii ani. În paranteză fie spus, nu-mi este foarte clar dacă americanii Thomas J. Sargent şi Christopher A. Sims - Laureaţii de anul acesta (ei au fost premiaţi puţin timp în urmă, pe 11 octombrie) - îngroaşă rîndurile, atunci cînd susţin că rezolvarea crizei europene ar consta în federalizarea pieţelor, pe model american.

În aceste condiţii, cînd somităţile planetei în materie de economie recomandă unicentrismul, mai este de mirare că lideri politici ca Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy propun un "guvern economic european"?

Acest consens al celor mai premiaţi experţi în economie validează ideea de centralizare a supravegherii şi de renunţare parţială la suveranitatea naţională de reglementare, mai mult decît s-a renunţat pînă acum.

Şi nu am competenţa să contraargumentez, deşi mărturisec că soluţia aceasta nu-mi place de loc.

În schimb, atrag atenţia că printre Laureaţii Nobel pentru economie, se găseşte şi o femeie - una singură - americanca Elinor Ostrom, cea care a fost premiată în 2009, pentru "analiza guvernanţei economice a comunităţilor", studiind cum interacţioneză oamenii cu ecosistemele, pentru menţimerea, pe termen lung, a randamentelor resurselor naturale.

Deşi niciodată nu s-a pronunţat explicit asupra crizei şi soluţiilor la criză, studiile sale asupra managementului asupra sistemelor de irigaţii din Nepal şi asupra managementului pasunii exersat de localnici în Africa prezintă o surprinzătoare relevanţă în subiectul crizei.

Elinor Ostrom avertizează asupra incapacităţii unui guvern de la nivel global să rezolve problemele de coordonare a acţiunilor colective împotriva distrugerilor de mediu.

Incapacitatea vine, pe de o parte, din complexitatea problemelor, iar pe de altă parte din diversitatea agenţilor implicaţi în acţiune.

Contrar abordării unicentrice, Elinor Ostrom propune o abordare policentrică, unde deciziile de management sînt luate cît mai aproape posibil de scena evenimentelor şi de actorii implicaţi în acţiune.

"Ce am ignorat, este ceea ce pot face cetăţenii prin sine şi importanţa implicării reale a oamenilor implicaţi, în opoziţie cu a avea, doar, pe cineva în Washington, care face o regulă", a pledat Elinor Ostrom, cu doi ani în urmă.

Pornind de la această perspectivă a Laureatei Nobel, putem observa mai bine că, de fapt, nu este deloc raţional ca guvernanţi, care nu reuşesc în propriile lor ţări să menţină echilibre bugetare (inclusiv Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel), să asume că, totuşi, ar reuşi acest lucru, guvernînd la scară mult mai largă a Continentului.

Ce să mai vorbim despre eficienţa unei coordonări centrale la scară planetară?

Dacă pînă acum, unicentrismul parea să fie singura soluţie, din unghiul de atac al lui Elinor Ostrom devine cel puţin discutabil, iar pentru noi, cei care avem experienţa "centralismului democratic", este cel puţin dubios.

În acest punct, îmi voi permite să sugerez o cale diferită de abordare a problematicii crizei, prin conjuncţia dintre Teoria haosului şi concluziile studiului întreprins de Elinor Ostrom.

O astfel de conjuncţie sugerează puternic să tratăm sistemul bancar, sistemul pieţei de capital şi cel fiscal/bugetar ca şi cînd ar alcătui un ecosistem.

Sînt sistemele financiar-bancare mai sărace decît ecosistemele, în articulaţii, stratificări şi suprastructurări?

Îmi imaginez că nu.

Sînt ele mai puţin sensibile la dăunători, mai rezistente la factori exogeni?

Sistemul fiscal/bugetar necesită mai puţină atenţie şi îngrijire?

Eu, unul, cred că dimpotrivă, sistemele financiar-bancare reclamă un grad cel puţin tot atît de înalt de calificare, dar cu un nivel superior de abstractizare decît presupune menţinerea randamentului resurselor naturale ale păşunilor din Africa.

Ei bine, dacă din cauza complexităţii, managementul păşunilor din Africa nu poate fi realizat eficient decît de localnici, iar nu de "cineva care dă o regulă la Washington", cum spune Ostrom, atunci nu cred că este posibil managementul eficient al ecosistemului financiar-bancar şi fiscal/bugetar, decît pe principii policentrice.

Şi cînd îmi afirm această opinie, mă gîndesc că este aplicabilă chiar la nivel naţional, nu doar la nivel mondial sau continental.