RĂSCRUCEA Spre reforma sistemului monetar şi financiar internaţional într-un mod care răspunde nevoilor tuturor popoarelor

• Din partea Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, 24 Octombrie 2011

Prefaţă

"Situaţia mondială necesită efortul concertat al tuturor, o examinare amănunţită a fiecărei faţete a problemei - socială, economică, culturală şi spirituală. Biserica, ce are o lungă experienţă în problemele omenirii şi care nu are nici o dorinţă de a se implica în activităţile politice ale vreunei naţiuni, "are un singur obiectiv: să ducă mai departe opera lui Cristos sub conducerea spiritului prieteniei. Şi Cristos a venit pe această lume pentru a mărturisi adevărul; pentru a salva nu pentru a judeca; pentru a sluji, nu pentru a fi slujit".

Cu aceste cuvinte, în profeticul şi mereu relevantul Enciclic Populorum Progressio din 1967, Papa Paul al VI-lea a prezentat într-un mod clar "traiectoriile" relaţiei apropiate a Bisericii cu lumea. Aceste traiectorii sau perspective se intersectează cu perspectivele altora din afara Bisericii în respectul profund al demnităţii umane şi căutarea binelui comun, care îi fac pe oameni responsabili şi liberi să reacţioneze conform celor mai înalte aspiraţii ale lor.

Criza economică şi financiară prin care trece lumea îi în­deamnă pe toţi, ca persoane şi indivizi, să examineze în profunzime principiile şi valorile culturale şi morale care stau la baza coexistenţei în societate. Mai mult, criza, angajează actorii privaţi şi autorităţile publice competente la nivel naţional, regional şi internaţional, într-o reflecţie serioasă asupra cauzelor şi soluţiilor de natură politică, economică şi tehnică.

În această perspectivă, aşa cum ne învaţă Papa Benedict al XVI-lea, criza "ne obligă să ne replanificăm călătoria, să stabilim noi reguli pentru noi înşine şi să descoperim noi forme de angajament, să construim pe baza experienţelor pozitive şi să le respingem pe cele negative. Astfel, criza devine o oportunitate pentru discernământ, în care să reconstituim o nouă viziune pentru viitor. În acest spirit, cu încredere mai degrabă decât cu resemnare, este potrivit să abordăm dificultăţile vremurilor."

Chiar şi liderii G20 au spus următoarele în Declaraţia pe care au adoptat-o la Pittsburgh în 2009: "Criza economică demonstrează importanţa aducerii unei noi activităţi economice sustenabile globale bazate pe responsabilitate".

Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace răspunde acum apelului Sfântului Părinte, însuşindu-şi totodată preocupările tuturor, mai ales ale celor care plătesc cel mai scump preţ în cadrul situaţiei actuale. Cu tot respectul pentru autorităţile civile şi politice competente, prin prezenta Consiliul îşi oferă şi îşi împărtăşeşte gândurile: în vederea reformării sis­temelor financiare şi monetare internaţionale în contextul autorităţii publice globale.

Sperăm că toţi liderii lumii şi toţi oamenii de bine vor găsi aceste reflecţii ca fiind de ajutor. Este un exerciţiu de responsabilitate nu numai pentru generaţia actuală, dar şi pentru cele viitoare, astfel încât speranţa pentru un viitor mai bun şi încrederea în demnitatea umană şi capacitatea de a face bine să nu dispară niciodată.

Cardinal Peter K.A. Turkson şi Mario Toso, Secretarul Preşedintelui.

Presupunere

Fiecare individ şi fiecare comunitate promovează şi păs­trează binele comun. Pentru a fi fidele vocaţiei lor etice şi religioase, comunităţile de credincioşi ar trebui să preia conducerea în a pune întrebarea dacă familia oamenilor are mijloace adecvate la dispoziţia sa pentru a realiza binele comun la nivel global. În ce o priveşte, Biserica este chemată să încurajeze pe fiecare, fără deosebire, dorinţa de a se înscrie în "monumentalul efort individual şi colectiv" pe care oamenii l-au făcut "de-a lungul secolelor ... pentru a îmbunătăţi împrejurările vieţilor lor.... Această activitate umană corespunde cu voinţa Domnului."

1. Dezvoltarea economică şi inegalităţile

Grava criză financiară şi economică ce domină lumea astăzi se datorează mai multor cauze. Părerile cu privire la numărul şi importanţa acestora variază în mod semnificativ. Unii comentatori se concentrează, în primul rând, pe anumite greşeli pe care le consideră ca fiind inerente în cadrul politicilor economice şi financiare. Alţii accentuează slăbiciunile structurale ale instituţiilor politice, economice şi financiare. Iar alţii spun că motivele sunt în breşele eticii, care au loc la toate nivelurile unei economii mondiale, care e dominată, din ce în ce mai mult, de utilitarism şi materialism. În fiecare etapă a crizei, cineva ar putea descoperi erori tehnice amestecate cu anumite orientări etice.

În pieţele de bunuri materiale, factorii naturali precum capacitatea productivă dar şi munca în toate formele sale stabilesc limite cantitative, prin determinarea de relaţii ale costurilor şi preţurilor, care, în anumite condiţii, permit o alocare eficientă a resurselor disponibile.

Pe pieţele monetare şi financiare, în schimb, dinamicile sunt mult diferite. În deceniile recente, băncile au fost cele care au oferit credit, care a generat bani, care la rândul lor au încercat o creştere în continuare a creditului. În acest fel, sistemul economic a fost condus spre o spirală inflaţionistă care a întâlnit în mod inevitabil o limită în riscul pe care instituţiile de credit îl puteau accepta. Ele s-au confruntat cu pericolul final al falimentului, cu consecinţe negative asupra sistemului financiar şi economic.

După Al Doilea Război Mondial, economiile naţionale au progresat, deşi au făcut-o cu sacrificii enorme din partea a milioane de oameni, dacă nu chiar miliarde de oameni care, ca producători şi întreprinzători, pe de o parte şi prin economisire pe de alta, îşi puseseră încrederea într-o creştere stabilă şi progresivă a masei monetare şi a oportunităţilor investiţiilor reale de creştere ale economiei.

Încă din anii 1990, am văzut banii şi instrumentele de credit din întreaga lume crescând mai repede decât acumularea de bogăţie din cadrul economiei, chiar şi ajustate în raport cu inflaţia. De aici a apărut formarea de "pungi" de lichiditate excesivă şi de bule speculative care s-au transformat mai târziu într-o serie de crize de solvabilitate şi de încredere care s-au întins şi s-au succedat în decursul anilor.

O primă criză, din anii 1970, până în anii 1980, s-a datorat creşterii rapide a preţului petrolului. Au urmat o serie de crize în lumea dezvoltată, de exemplu prima criză din Mexic în anii 1980 şi cele din Brazilia, Rusia şi Coreea, şi o altă criză din Mexic în anii 1990, precum şi în Thailanda şi Argentina.

Bula speculativă din imobiliare şi recenta criză financiară au aceeaşi origine, în sumele excesive de bani şi în excesul de instrumente financiare la nivel global.

În timp ce crizele din ţările în curs de dezvoltare care riscau să cuprindă sistemul monetar global şi financiar au fost ţinute sub control prin intervenţii de către ţările mai dezvoltate, izbucnirea crizei în 2008 a fost caracterizată de un factor diferit comparativ cu cele precedente, ceva decisiv şi exploziv. Generat în contextul Statelor Unite, a avut loc într-una dintre cele mai importante zone pentru economia globală şi pentru finanţe. A afectat direct ceea ce reprezintă moneda de referinţă pentru marea majoritate a tranzacţiilor comerciale internaţionale.

O abordare liberalistă, opusă intervenţiei statului în pieţe, a ales să permită unei instituţii financiare internaţionale financiare să intre în faliment, pornind de la presupunerea că acest lucru ar controla criza şi efectele ei. Din nefericire, acest lucru a dus la o lipsă de încredere generalizată şi la o schimbare bruscă a atitudinii. Numeroase intervenţii publice de o anvergură uriaşă (mai mult de 20% din produsul naţional brut) au fost solicitate urgent pentru a stăvili urmările negative care ar fi putut copleşi întregul sistem financiar internaţional.

Consecinţele pentru economia reală, date fiind consecinţele existente deja în anumite sectoare - în primul rand construcţiile - şi comunicarea generalizată de prognoze economice pesimiste, au generat o tendinţă negativă la nivelul producţiei şi comerţului internaţional. Acest lucru a condus la repercusiuni foarte serioase asupra locurilor de muncă precum şi la alte efecte al căror impact complet e posibil să nu se fi manifestat încă. Costurile acestor probleme sunt extrem de mari pentru milioane de oameni din ţările dezvoltate, dar pentru şi mai ales pentru, miliarde din ţările în dezvoltare.

În ţările şi zonele în care cele mai elementare bunuri cum ar fi sănătatea, hrana, şi adăpostul încă lipsesc, peste un miliard de oameni sunt forţaţi să supravieţuiască cu un venit mediu de mai puţin de un dolar pe zi.

Bunăstarea economică globală, măsurată în mod tradiţional prin venitul naţional şi de asemenea prin nivelurile diverselor capacităţi, a crescut în a doua jumătate a secolului 20, într-o măsură şi cu o viteză nemaiîntâlnită până atunci în istoria omenirii.

Dar inegalităţile interne şi dintre diversele ţări au crescut de asemenea în mod semnificativ. În timp ce multe dintre ţările şi zonele economice mai puternic industrializate şi dezvoltate - cele care sunt cel mai industrializate şi dezvoltate - au trăit o creştere considerabilă a veniturilor lor, alte ţări au fost, de fapt, excluse de la îmbunătăţirea economiei, ba chiar situaţia lor s-a înrăutăţit.

După al doilea Consiliu al Vaticanului, în Scrisoarea sa Enciclică Populorum Progressio din 1967, Papa Paul al VI-lea denunţase, deja, în mod deschis şi profetic, pericolele concepţiei liberaliste a dezvoltării economice, datorită consecinţelor sale negative pentru echilibrul şi pacea mondială. Pontiful a susţinut că apărarea vieţii şi promovarea dezvoltării culturale şi morale a oamenilor sunt condiţii esenţiale pentru promovarea dezvoltării autentice. Pe aceste baze, Paul al VI-lea a spus că dezvoltarea globală şi integrală este "noul nume al păcii".

Patruzeci de ani mai târziu, în Raportul său anual din 2007, Fondul Monetar Internaţional a recunoscut legătura strânsă dintre un proces al globalizării gestionat în mod necorespunzător, pe de o parte, şi marile inegalităţi ale lumii pe de altă parte. Astăzi, marile mijloace moderne de comunicare fac aceste mari inegalităţi economice, sociale şi culturale evidente pentru oricine, fie el bogat sau sărac, dând naştere la tensiuni şi la mişcări migratoare masive.

Cu toate acestea, trebuie reiterat că procesul globalizării cu aspectul său pozitiv stă la baza marilor evoluţii ale economiei mondiale în secolul 20. Merită menţionat că între 1900 şi 2000, populaţia mondială a crescut de aproape patru ori, în timp ce creşterea bogăţiei produse în întreaga lume a fost cu mult mai mare, ducând la o creştere semnificativă a venitului mediu pe cap de locuitor. Dar în acelaşi timp, distribuţia bogăţiei nu a devenit cu nimic mai echitabilă, ba chiar în multe cazuri s-a înrăutăţit.

Ce a condus lumea într-o direcţie atât de problematică pentru economia ei şi de asemenea pentru pacea ei?

În primul şi în primul rând, un liberalism economic care respinge regulile şi controlul. Liberalismul economic este un sistem teoretic de gândire, o formă de "apriorism economic". El pretinde să-şi deriveze legile despre cum funcţionează pieţele din teorie, acestea fiind legile dezvoltării capitaliste, dar exagerează anumite aspecte ale pieţelor şi minimalizează altele. Un sistem de gândire economică ce stabileşte "a priori" legile funcţionării pieţei şi dezvoltării economice, fără a le măsura în raport cu realitatea, riscă să devină un instrument subordonat intereselor ţărilor care se bucură efectiv de o poziţie avantajată financiar şi economic.

Reglementările şi controlul, chiar dacă sunt imperfecte, de multe ori există deja la nivel naţional şi regional; în timp ce, la nivel internaţional, este dificilă aplicarea şi consolidarea unor asemenea controale şi reguli.

Inegalităţile şi distorsiunile dezvoltării capitaliste sunt, de multe ori, nu doar o expresie a liberalismului economic, dar şi a gândirii utilitariste: cu alte cuvinte, abordările teoretice şi practice conform cărora, ceea ce este util pentru individ duce la binele comunităţii. Această afirmaţie are un grăunte de adevăr, dar nu poate fi ignorat faptul că utilitatea individuală - chiar şi în cazul în care este legitimă - nu contribuie întotdeauna la binele comun. În numeroase cazuri, este nevoie de un spirit de solidaritate care merge dincolo de utilitatea la nivel personal pentru binele comunităţii.

În anii 1920, unii economişti avertizau, deja, cu privire la acordarea unei prea mari importanţe, în absenţa reglementărilor şi controlului, teoriilor care au devenit, între timp, ideologii şi practici dominante la nivel internaţional.

Unul dintre efectele devastatoare ale acestor ideologii, în special în ultimele decenii ale secolului trecut şi în primii ani ai secolului curent, a fost izbucnirea crizei în care lumea se află încă scufundată.

În enciclica sa socială, Papa Benedict al XVI-lea a identificat cu precizie rădăcinile unei crize care nu e doar economică şi socială, ci mai ales de natură morală. De fapt, după cum remarcă Pontiful, pentru a funcţiona corect, economia are nevoie de etică; şi nu orice fel de etică, ci una care se concentrează pe oameni. A denunţat, de asemenea, rolul jucat de utilitarism şi individualism şi responsabilităţile celor care le-au adoptat şi promovat ca parametri ai comportamentului optim pentru toţi agenţii economici şi politici care operează şi interacţionează în contextul social. În plus, Benedict al XVI-lea, identifică şi denunţă o nouă ideologie, cea a "tehnocraţiei".

2. Rolul tehnologiei şi provocarea etică

Marile progrese economice şi sociale din secolul trecut, cu punctele lor luminoase şi umbrele lor grave, pot fi de asemenea atribuite în mare parte dezvoltării continue a tehnologiei şi mai recent, progreselor în domeniul tehnologiei informaţiilor, şi mai ales în domeniul aplicaţiilor lor în economie şi cel mai important în domeniul finanţelor.

Totuşi, dacă e să ne gândim limpede cu privire la noua chestiune socială, trebuie să evităm greşeala - care este ea însăşi un produs al gândirii neo-liberale - de a privi toate problemele care au nevoie de abordare ca fiind exclusiv de natură tehnică. Într-o astfel de manieră, problemele scapă de discernământul şi evaluarea etică ce sunt necesare în mod imperios. În acest context, enciclica lui Benedict al XVI-lea avertizează cu privire la pericolele ideologiei tehnocraţiei: cu alte cuvinte, de a face din tehnologie un absolut, ceea ce "tinde să-i împiedice pe oameni de a mai recunoaşte ceva ce nu poate fi explicat în termeni strict materiali". Acest lucru minimizează de asemenea valoarea alegerilor făcute de individul uman concret care lucrează în sistemul economic-financiar, reducându-i la simple variabile tehnice. A fi închis unei noţiuni de "dincolo" în sensul a ceva care reprezintă ceva mai mult decât tehnologia, nu numai că face acest lucru imposibil pentru a găsi soluţii adecvate la probleme, dar sărăceşte si principalele victime ale crizei din ce în ce mai mult din punct de vedere material.

Dată fiind complexitatea fenomenelor analizate, importanţa factorilor etici şi culturali nu poate fi neglijată sau subestimată. De fapt, criza a dat la iveală comportamente cum ar fi egoismul, lăcomia colectivă sau acumularea de bunuri la o scară gigantică. Nimeni nu poate fi mulţumit să vadă că oamenii au devenit lupi pentru semenii lor, conform conceptului discutat de Hobbes. Nimeni nu poate să accepte cu conştiinţa împăcată dezvoltarea unora dintre ţări în detrimentul altora. Dacă nu se găseşte nici o soluţie pentru diversele forme de nedreptate, efectele negative care urmează la nivel social, politic şi economic sunt destinate să creeze un climat de ostilitate crescândă şi chiar de violenţă, ajungând într-un final să submineze însăşi fundaţiile instituţiilor democratice, chiar şi cele considerate cele mai solide.

Recunoscând importanţa lui "a fi" pe lângă importanţa lui "a avea" şi a eticii asupra economiei, popoarele lumii ar trebui să adopte o etică de solidaritate pentru a le ghida acţiunile. Aceasta implică abandonarea tuturor formelor de egoism mărunt şi îmbrăţişarea logicii binelui comun global care depăşeşte interesele limitate şi trecătoare. Într-un cuvânt, ar trebui să aibă o conştientizare profundă a faptului că aparţin familiei umane, ceea ce înseamnă a împărtăşi demnitatea comună a tuturor fiinţelor umane: "Chiar şi înainte de logica unui schimb echitabil de bunuri şi de formele de justiţie corespunzătoare acestuia, există ceva care este datorat omului pentru că este om, prin simpla existenţă a demnităţii sale elevate".

În 1991, după eşecul comunismului marxist, Ioan Paul al II-lea avertizase deja cu privire la riscul unei "idolatrii a pieţelor, o idolatrie care ignoră existenţa unor bunuri care, prin natura lor, nu sunt şi nu pot fi simple bunuri de consum". Astăzi, avertismentele sale trebuie luate în calcul fără întârziere şi un drum trebuie urmat care să fie mai bine armonizat cu demnitatea şi vocaţia transcendentă a persoanei şi a familiei umane.

3. O autoritate asupra globalizării

Pe drumul spre construirea unei familii mai prietenoase şi mai umane, pur şi simplu, ba chiar mai presus de acestea, a unui nou umanism deschis transcendenţei, învăţătura lui Ioan al XXIII-lea pare să fie extrem de actuală. În profetica Scrisoare enciclică Pacem in Terris din 1963, a observat că lumea se îndrepta spre o unificare şi mai mare. După aceea a recunoscut lipsa de corespondenţă, în comunitatea umană, între organizaţia politică "la nivel mondial şi nevoile obiective ale binelui comun universal". Şi-a exprimat de asemenea speranţa că într-o zi va fi creată "o adevărată autoritate politică a lumii".

În lumina unificării lumii, cauzată de fenomenul complex al globalizării, şi al importanţei garantării, pe lângă alte bunuri colective, a unui sistem economic şi financiar stabil în serviciul economiei reale - în această perspectivă, învăţătura Pacem in Terris pare să fie chiar mai vitală azi şi demnă de a fi implementată urgent.

În mod consecvent cu spiritul Pacem in Terris, Benedict al XVI-lea însuşi a exprimat nevoia de a crea o autoritate politică mondială. Acest lucru pare evident, dacă ţinem cont de faptul că agenda întrebărilor cu care trebuie lucrat la nivel global devine din ce în ce mai lungă. Gândiţi-vă de exemplu la pace şi securitate; dezarmare şi controlul armelor; promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului; administrarea economiei şi politicilor de dezvoltare; administrarea fluxurilor migraţiilor şi siguranţei hranei; şi protecţia mediului. În toate aceste sectoare, interdependenţa crescândă dintre state şi regiunile lumii devine din ce în ce mai evidentă, la fel ca şi nevoia de răspunsuri care nu sunt doar sectoriale şi izolate, ci sistemice şi integrate, bogate în solidariate şi subsidiaritiate şi orientate spre binele universal comun.

După cum ne reaminteşte Papa, dacă această cale nu va fi urmată, "în ciuda marilor progrese realizate în diverse sectoare, legislaţia internaţională ar risca să fie condiţionată de balanţa puterii dintre cele mai puternice naţiuni".

Scopul unei autorităţi publice, după cum ne-a reamintit Ioan al XXIII-lea, în Pacem in Terris, este în primul rând să slujească binele comun. Drept urmare, ar trebui să fie dotat cu structurile şi mecanismele adecvate şi eficiente, egale cu misiunea sa şi cu aşteptările aşezate asupra acestuia. Acest lucru este cu atât mai adevărat într-o lume globalizată care îi face pe indivizi şi popoarele din ce în ce mai interconectate şi interdependente, dar care afişează de asemenea existenţa unor pieţe monetare ţi financiare de o natură predominant speculativă, care sunt dăunătoare pentru economia reală, în special pentru ţările mai slabe.

Acesta este un proces complex şi delicat. O Autoritate supranaţională în acest sector ar trebui să aibă o structură realistă şi să fie stabilită în mod gradual. Ar trebui să fie favorabilă existenţei unor sisteme monetare şi financiare eficiente şi efective; cu alte cuvinte, pieţe libere şi stabile, reglementate de un cadru legal adecvat, funcţionând aşa cum trebuie în sprijinul unei dezvoltări sustenabile şi a progresului social al tuturor, şi inspirată de valorile carităţii şi adevărului. Este problema unei autorităţi cu o acoperire globală care nu poate fi impusă prin forţă, coerciţie sau violenţă, dar care ar trebui să fie rezultatul unui acord gratuit şi comun şi o reflecţie a nevoilor constante şi istorice ale binelui comun la nivel mondial. Ar trebui să apară în urma unui proces de maturizare progresivă a conştiinţelor şi progreselor libertăţilor, precum şi a conştientizării responsabilităţilor din ce în ce mai mari. Drept urmare, încrederea reciprocă, autonomia şi participarea nu pot fi neglijate ca şi cum ar fi elemente superflue. Consimţământul ar trebui să angajeze un număr din ce în ce mai mare de ţări care aderează cu convingere, printr-un dialog sincer, care apreciază opiniile minorităţilor în loc să le marginalizeze. În acest mod, Autoritatea mondială ar trebui să implice în mod constant toate popoarele într-o colaborare în care sunt chemate să contribuie, aducând la ea moştenirea virtuţilor şi civilizaţiilor lor.

Crearea unei Autorităţi mondiale politice ar trebui să fie precedată de o fază preliminară de consultare, din care se va ivi o instituţie legitimată, care se va afla în postura de a fi un ghid eficient, şi, în acelaşi timp, poate permite fiecărei ţări să-şi definească şi să-şi urmărească propriul ei bine. Exercitarea acestei Autorităţi în serviciul fiecăruia va fi în mod necesar super partes: adică, deasupra oricărei viziuni parţiale sau bun particular, în vederea obţinerii unui bine comun. Deciziile sale nu ar trebui să fie rezultatul puterii superioare asupra ţărilor mai slabe. În schimb, ar trebui să fie luate în interesul tuturor, nu doar în avantajul anumitor grupuri, fie că ele sunt formate de grupuri private sau de guverne naţionale.

Totuşi, o instituţie supranaţională, expresia unei "comunităţi de naţiuni", nu va rezista prea mult, totuşi, dacă diferenţele dintre ţări din punctul de vedere al culturilor, resurselor materiale şi imateriale şi al condiţiilor istorice şi geografice, nu vor fi recunoscute şi tratate cu maximum de respect. Lipsa unui consens provenit din convingere, alimentat de o neîncetată comuniune morală din partea comunităţii globale, ar reduce de asemenea eficienţa unei asemenea Autorităţi.

Ceea ce este valabil la un nivel naţional este de asemenea valabil la nivel global. O persoană nu este făcută pentru a servi autoritatea în mod necondiţionat. Mai degrabă, este sarcina autorităţii să fie în slujba persoanei, conform cu valoarea predominantă a demnităţii umane. Tot astfel, guvernele nu ar trebui să servească Autoritatea mondială în mod necondiţionat. De fapt, Autoritatea mondială este cea care ar trebui să se pună în slujba diverselor ţări membre, conform principiului subsidiarităţii. Printre metodele pe care ar trebui să le folosească pentru asta este crearea condiţiilor socio-economice, politice, şi legislative esenţiale pentru existenţa pieţelor care sunt eficiente, tocmai datorită faptului că nu sunt protejate excesiv de politici naţionale paternaliste şi nu sunt slăbite de deficituri sistematice în cadrul finanţelor publice şi al PIB-urilor - într-adevăr, asemenea politici şi deficite împiedică pieţele însele de a acţiona pe scena lumii ca instituţii deschise şi competitive.

În tradiţia Magisteriumului Bisericii pe care Benedict al XVI-lea l-a adoptat cu entuziasm, principiul subsidiarităţii ar trebui să reglementeze relaţiile dintre Stat şi comunităţile locale şi dintre instituţiile publice şi private, inclusiv instituţiile monetare şi financiare. La fel, la un nivel superior, ar trebui să guverneze relaţiile dintre o posibilă Autoritate publică globală şi instituţiile regionale şi naţionale. Acest principiu garantează atât legitimitatea democratică, precum şi eficienţa deciziilor celor chemaţi să le ia. Permite respectarea libertăţii oamenilor, individuală şi la nivel de comunitate, şi le permite în acelaşi timp să-şi asume responsabilitatea pentru obiectivele şi îndatoririle care îi privesc.

Conform logicii subsidiarităţii, Autoritatea superioară îşi oferă subsidiumul, adică ajutorul, doar atunci când actorii inviduali, sociali sau financiari sunt în mod intrinsec deficitari din punctul de vedere al capacităţii, sau nu pot reuşi să facă prin sine ceea ce le este cerut. Mulţumită principiului solidarităţii, o relaţie de durată şi fructuoasă s-ar crea între societatea globală civilă şi o Autoritate publică mondială, pe măsură ce Statele, organismele intermediare, diversele instituţii - inclusiv cele economice şi financiare - şi cetăţenii îşi iau deciziile în vederea binelui global comun, care depăşeşte binele naţional.

Aşa cum am citit în Caritas in Veritate, "Guvernanţa globalizării trebuie să fie marcată de subsidiaritate, articulată sub forma mai multor straturi şi implicând niveluri diferite care pot colabora. "Doar astfel poate fi evitat pericolul izolării birocratice a unei Autorităţi centrale - o izolare care ar duce la riscul delegitimizării ei prin distanţarea excesivă de realităţile care stau la baza existenţei ei, şi căzând uşor pradă tentaţiilor paternaliste, tehnocratice sau hegemonice.

Totuşi, mai este un drum lung de parcurs înainte de a se ajunge la crearea unei Autorităţi publice cu jurisdicţie universală. Acest lucru ar părea logic ca procesul de reformă să înceapă cu Naţiunile Unite ca punct de referinţă datorită anvergurii globale a responsabilităţilor Naţiunilor Unite, şi a abilităţii de a aduce împreună naţiunile lumii, iar diversitatea sarcinilor sale şi a celor ale Agenţiilor sale specializate. Fructul unor asemenea reforme ar trebui să fie o mai mare capacitate de a adopta politici şi alegeri care sunt obligatorii, pentru că au ca obiectiv obţinerea binelui comun la nivel local, regional şi global. Printre toate aceste politici, cele privind dreptatea socială globală par cele mai urgente: politicile monetare şi financiare care nu vor dăuna ţărilor cele mai slabe; şi politicile care au ca obiectiv obţinerea de pieţe libere şi stabile şi o distribuţie echitabilă a bogăţiei lumii, care poate de asemenea proveni din forme fără precedent de solidaritate fiscală, de care ne vom ocupa mai târziu.

Pe calea spre crearea unei Autorităţi politice, chestiunile de guvernanţă (adică un sistem care se rezumă la coordonarea orizontală fără o autoritate superioară super partes) nu pot fi separate de cele ale unui guvern comun (adică, un sistem în care pe lângă coordonarea orizontală se stabileşte o autoritate superioară super partes) care este funcţională şi proporţională cu dezvoltarea gradată a societăţii politice globale. Stabilirea unei Autorităţi politice globale nu poate fi realizată fără un multilateralism deja funcţional, nu doar la nivel diplomatic, dar şi în raport cu programele pentru dezvoltare sustenabilă şi pace. Nu se poate ajunge la un Guvern global fără a acorda expresia politică formelor preexistente de interdependenţă şi cooperare.

4. Înspre reforma sistemelor monetare şi internaţionale într-un mod care răspunde nevoilor tuturor popoarelor

În probleme economice şi financiare, cele mai mari dificultăţi provin din lipsa unui set eficient de structuri care pot garanta, pe lângă existenţa unui sistem de guvernanţă, un sistem de guvernare al economiei şi finanţelor internaţionale.

Ce se poate spune despre această perspectivă? Ce paşi concreţi se pot urma?

În ceea ce priveşte actualele sisteme economice şi financiare, trebuie pus accent pe doi factori decisivi. Primul este declinul gradat în eficienţa instituţiilor de la Bretton Woods începând cu prima parte a anilor 1970. În special, Fondul Monetar Internaţional a pierdut un element esenţial pentru stabilizarea lumii finanţelor, acela al reglementării masei monetare generale şi al monitorizării riscului de credit asumat de sistem. Cu alte cuvinte, stabilizarea sistemului monetar nu mai este "o formă a binelui public universal" pe care să-l poată atinge.

Al doilea factor este nevoia unui set minim de reguli comune pentru a gestiona piaţa financiară globală care a crescut mult mai rapid decât economia reală. Această situaţie de creştere rapidă, inegală, s-a produs pe de o parte datorită abrogării controlului general asupra mişcărilor capitalului şi a tendinţei de dereglementare a activităţilor bancare şi financiare; şi, pe de altă parte, datorită progresului tehnologiei financiare, în principal datorită tehnologiei informaţiei.

La nivel structural, în ultima parte a secolului trecut, activităţile monetare şi financiare mondiale au crescut mult mai repede decât producţia de bunuri şi servicii. În acest context, calitatea creditului a tins să scadă până la punctul în care a expus instituţiile de credit unui risc mai mare decât putea fi suportat. Este suficient să ne uităm la soarta instituţiilor de credit mari şi mici în timpul crizelor care au izbucnit în anii 1980 şi 1990, şi în sfârşit în criza din 2008.

Tot în ultima parte a secolului 20, a existat o tendinţă în creştere de a defini direcţiile strategice ale politicii economice şi financiare din punctul de vedere al "cluburilor" şi al grupurilor mai mari sau mai mici de ţări dezvoltate. Chiar dacă nu respingem aspectele pozitive ale acestei abordări, e imposibil să nu se ţină cont de faptul că nu părea să respecte integral principiul reprezentativităţii, mai ales în cazul ţărilor mai puţin dezvoltate sau emergente.

Nevoia de a asculta vocile unui număr mai mare de ţări a dus la creşterea grupurilor relevante; de exemplu, acum există un G20, în timp ce înainte nu exista decât un G7. Aceasta a fost o evoluţie pozitivă deoarece a devenit posibilă cooptarea ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare cu populaţii mari, în modelarea economiei şi finanţelor globale.

În zona G20, se pot crea tendinţe concrete care, atunci când sunt studiate corect în centrele tehnice adecvate, vor fi în stare să conducă organismele competente la nivel naţional şi regional înspre consolidarea instituţiilor existente şi crearea unora noi, cu instrumente adecvate şi eficiente la nivel internaţional.

Mai mult, înşişi liderii grupului G20 au spus, în declaraţia lor finală din Pittsburgh 2009: "Criza economică demonstrează importanţa aducerii unei noi ere de creştere economică sustenabilă bazată pe noţiunea de responsabilitate. "Pentru a combate criza şi pentru a deschide o nouă eră a responsabilităţii, pe lângă măsurile tehnice şi pe termen scurt, liderii au stabilit o propunere de "a reforma arthitectura globală pentru a satisface nevoile secolului 21" şi o altă propunere ulterioară, "de a lansa un cadru care stabileşte politicile şi modul în care acţionăm împreună pentru a genera o creştere puternică, sustenabilă şi echilibrată".

Aşadar, trebuie început un proces de reflecţie şi reforme care va explora soluţiile creative şi realiste pentru a beneficia de aspectele pozitive ale forumurilor care există deja.

O atenţie deosebită ar trebui acordată reformei sistemului monetar internaţional şi mai ales angajamentului de a crea o formă de administrare monetară generală, un lucru care este deja implicit în Statutul Fondului Monetar Internaţional. Este evident că într-o anumită măsură acest lucru echivalează cu a pune în discuţie sistemele de schimb existente pentru a găsi mijloace eficiente de coordonare şi supraveghere. Acest proces trebuie de asemenea să implice ţările emergente şi în curs de dezvoltare în definirea etapelor unei adaptări gradate a instrumentelor existente.

De fapt, se poate vedea cum apare necesitatea unui organism care va îndeplini funcţiile unui fel de "bănci centrale mondiale" care reglementează fluxul şi sistemul schimburilor monetare, aşa cum fac băncile centrale.

Logica păcii, coordonării şi viziunii comune care a stat la baza acordurilor de la Bretton Woods trebuie să fie revizuită pentru a oferi răspunsuri adecvate la întrebările actuale. La nivel regional, acest proces ar putea începe prin întărirea instituţiilor existente, ca de exemplu Banca Centrală Europeană.

Totuşi, acest lucru nu ar solicita doar o reflecţie asupra economiei şi finanţelor, ci în primul rând la nivel politic, astfel încât să creeze un set de instituţii publice care vor garanta unitatea şi coerenţa deciziilor comune.

Aceste măsuri ar trebui concepute ca unii dintre primii paşi spre o Autoritate publică cu jurisdicţie universală; ca primă etapă într-un efort mai îndelungat din partea comunităţii globale de a-şi dirija instituţiile sale spre a realiza binele comun. Alte etape vor trebui să urmeze, în care dinamica familiară nouă, care ar putea deveni mai evidentă, dar ar putea fi de asemenea acompaniate de schimbări pe care ar fi inutil să încercăm să le prezicem acum.

În acest proces, importanţa părţii spirituale şi a eticii trebuie să fie refăcută, la fel ca şi importanţa politicii - care este responsabilă cu binele comun - în raport cu economia şi finanţele. Economia şi finanţele trebuie să fie aduse înapoi în limitele vocaţiei şi rolului lor real, inclusiv funcţia socială, ţinând cont de responsabilităţile lor evidente faţă de societate - de exemplu, aceea de pieţe şi instituţii financiare utile, care sunt cu adevărat în serviciul persoanei şi sunt capabile să răspundă nevoilor binelui comun şi fraternităţii universale. În mod clar, această vocaţie, această funcţie nu are nimic de-a face cu economismul superficial şi grosolan pentru care banii şi succesul în piaţă reprezintă singura măsură a valorii sociale.

Pe baza acestei abordări etice, pare recomandabil să ne gândim, de exemplu, la:

a) măsuri de impozitare a tranzacţiilor financiare, cu rate echitabile modulate în raport cu complexitatea operaţiunilor, mai ales a celor realizate pe piaţa "secundară". O asemenea impozitare ar fi foarte utilă pentru promovarea dezvoltării globale şi pentru sustenabilitate, conform principiilor echităţii sociale şi a solidarităţii. Ar putea de asemenea să contribuie la crearea unui fond mondial de rezervă, pentru a sprijini economiile ţărilor lovite de criză, precum şi recuperarea sistemelor lor monetare şi financiare;

b) forme de recapitalizare a băncilor cu fonduri publice, condiţionând acordarea sprijinului, de comportamentul "virtuos" dedicat dezvoltării "economiei reale";

c) definirea a două domenii - ale creditului obişnuit şi al serviciilor bancare de investiţii (investment banking). Această distincţie ar permite o administrare mai eficientă a "pieţelor din umbră" care nu sunt controlate şi restricţionate.

Este raţional şi realist să permitem să treacă timpul necesar pentru a construi înţelegeri de anvergură, dar scopul binelui comun universal, cu cerinţele sale care nu pot fi evitate, aşteaptă la orizont. Mai mult, se speră că cei care lucrează în universităţi şi alte instituţii de învăţământ vor munci din greu pentru a-i pregăti pentru responsabilităţile lor de a discerne binele public global şi de a-l servi într-o lume în continuă schimbare. Breşa dintre pregătirea etică şi pregătirea tehnică trebuie astupată prin evidenţierea într-o metodă specifică a sinergiei perpetue dintre cele două niveluri ale acţiunilor practice (praxis) şi al efortului uman fără limite (poiPsis).

Acelaşi efort trebuie depus de către toţi cei care sunt în postura de a lumina opinia publică mondială pentru a o ajuta să înfrunte cu curaj această nouă lume, fără anxietate, ci cu speranţă şi solidaritate.

Concluzii:

În actualul context plin de incertitudini, într-o societate capabilă de a mobiliza mijloace imense dar a cărei reflexie culturală şi morală este încă inadecvată în ceea ce priveşte utilizarea lor pentru atingerea obiectivelor adecvate, suntem îndemnaţi să nu renunţăm. Ni se cere în primul rând să construim un viitor semnificativ pentru generaţiile care urmează. Nu ar trebui să ne fie teamă să propunem idei noi, chiar dacă ar putea destabiliza echilibrele deja existente care domnesc asupra celor slabi. Aceste idei sunt seminţe aruncate pe pământ, care vor încolţi şi se vor grăbi să nască fructe.

După cum ne îndeamnă Benedict al XVI-lea, este nevoie urgentă de agenţi aflaţi la toate nivelurile - social, politic, economic, profesional - pentru a servi şi promova binele comun printr-o viaţă cinstită. Doar atunci vor reuşi să trăiască şi să vadă dincolo de aparenţele lucrurilor şi să perceapă breşa dintre realitatea existentă şi posibilităţile neîncercate.

Paul al VI-lea a accentuat puterea revoluţionară a "imaginaţiei care priveşte spre înainte" care poate percepe posibilităţile înscrise în prezent şi îi poate ghida pe oameni spre un nou viitor. Eliberându-şi imaginaţia, oamenii îşi eliberează existenţa. Printr-un efort al imaginaţiei comunităţii, este posibilă transformarea nu doar a instituţiilor, ci şi a stilurilor de viaţă şi încurajarea unui viitor mai bun pentru toate popoarele.

Statele moderne au devenit întreguri structurate de-a lungul timpului şi şi-au întărit suveranitatea în interiorul teritoriului lor. Dar condiţiile sociale, culturale şi politice s-au schimbat treptat. Interdependenţa a crescut - astfel încât a devenit un lucru natural să te gândeşti la o comunitate internaţională care este integrată şi din ce în ce mai mult dominată de un sistem comun - dar o formă mai gravă de naţionalism a rămas, prin care Statul crede că poate realiza binele propriilor săi cetăţeni prin el însuşi.

Astăzi, toate aceste lucruri par anacronice şi fantastice, şi toate naţiunile, mari sau mici, împreună cu guvernele lor, sunt chemate să meargă dincolo de "starea naturală" care ar menţine statele într-o luptă fără sfârşit unele cu altele. Globalizarea, în ciuda unora dintre aspectele sale negative, îi uneşte pe oameni şi îi împinge spre o nouă "domnie" a legii la nivel supranaţional, sprijinită de moduri mai intense şi mai productive de colaborare. Cu dinamici asemănătoare celor care au condus în trecut la încheierea luptei "anarhice" dintre clanurile şi regatele rivale în ceea ce privea crearea de state naţionale, astăzi, umanitatea are nevoie să se angajeze în tranziţia de la o situaţie de lupte arhaice între entităţi naţionale, la un nou model al unei societăţi internaţionale, poliarhice care respectă identitatea fiecărui popor în cadrul bogăţiilor cu faţete multiple ale unei singure umanităţi. O astfel de trecere, care se întâmplă deja cu timiditate, ar asigura pacea şi securitatea, şi dezvoltarea de pieţe libere, stabile şi transparente pentru cetăţenii tuturor ţărilor, indifererent de mărimea sau puterea lor. După cum ne avertizează Ioan Paul al II-lea, "Aşa cum a venit într-un final vremea când în fiecare stat în parte, sistemul răzbunărilor private şi al represaliilor a cedat locul domniei legii, tot astfel un pas asemănător este necesar urgent în comunitatea internaţională."

A sosit vremea să concepem instituţii cu competenţă universală, acum că lucrurile bune vitale împărtăşite de întreaga familie umană sunt în joc, lucruri pe care Statele individuale nu le pot promova şi apăra singure.

Condiţiile există pentru a trece definitiv mai departe de o ordine internaţională "Westfalică" în care statele simt nevoia de cooperare dar nu profită de ocazia de a integra suveranităţile lor pentru binele comun al popoarelor.

Este sarcina generaţiei de azi să recunoască şi să accepte în mod conştient aceste noi dinamici mondiale pentru a realiza un bine universal comun. Bineînţeles, această transformare se va realiza cu preţul unui transfer treptat, echilibrat al unui fragment din puterea fiecărei naţiuni către o Autoritate mondială şi către Autorităţile regionale, dar acest lucru este necesar într-un moment când dinamismul societăţii umane şi al economiei şi progresul tehnologiei depăşesc graniţele, care sunt de fapt foarte erodate într-o lume globalizată.

Naşterea unei noi societăţi şi construirea de noi instituţii cu o vocaţie şi competenţă universală sunt o prerogativă şi o datorie pentru toată lumea, fără distincţie. Ceea ce este în joc este binele comun al umanităţii şi însuşi viitorul.

În acest context, pentru fiecare Creştin există o chemare specială a Spiritului de a se angaja decisiv şi cu generozitate astfel încât numeroasele dinamici aflate în curs să fie canalizate spre perspectivele de fraternitate şi bine comun. Un efort imens trebuie făcut pentru dezvoltarea integrală a popoarelor şi a fiecărei persoane. Aşa cum au spus Sfinţii Părinţi la al doilea Consiliu al Vaticanului, aceasta este o misiune care este atât socială cât şi spirituală, care, "în măsura în care prima poate contribui la creşterea ordinii în societatea umană, este de o importanţă vitală în Regatul lui Dumnezeu".

Într-o lume aflată pe drumul spre o globalizare rapidă, orientarea spre o Autoritate globală devine singurul orizont compatibil cu noile realităţi ale vremurilor şi cu nevoile umanităţii. Totuşi, nu ar trebui uitat că această evoluţie, în condiţiile unei răni a naturii umane, nu va veni fără durere şi suferinţă.

Prin povestea Turnului Babel (Geneza 11:1-9), Biblia ne avertizează cum "diversitatea" popoarelor se poate transforma într-un purtător al egoismului şi într-un instrument de divizare. În cadrul umanităţii există un risc real ca oamenii să ajungă să nu se mai înţeleagă unii pe alţii şi ca diferenţele culturale să ducă la opoziţii iremediabile. Imaginea Turnului lui Babel ne avertizează de asemenea că trebuie să evităm o "unitate" care este doar aparentă, în care egoismul şi diviziunile rezistă pentru că fundaţiile societăţii nu sunt stabile. În ambele cazuri, Babelul este imaginea a ceea ce pot deveni popoarele şi indivizii atunci când nu-şi recunosc demnitatea şi fraternitatea lor intrinsecă, transcendentă.

Spiritul lui Babel este antiteza Spiritului lui Pentecost (Act 2:1-12), al planului Domnului pentru întreaga umanitate: respectiv unitatea în adevăr. Doar un spirit de înţelegere care se ridică deasupra divizării şi conflictelor va permite umanităţii să fie o familie autentică şi să conceapă o lume nouă cu crearea unei Autorităţi publice mondiale în slujba binelui comun.