Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (II)

-Prin Legea nr. 34 din 1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României (BNR) nu s-a prevăzut în mod explicit şi ferm modul de desfăşurare a activităţii de supraveghere şi control al băncilor comerciale din partea băncii centrale. Astfel, deşi în Legea nr. 101 din 1998 şi Legea nr. 312 din 2004 (ambele privind Statutul BNR) există capitole speciale care reglementează activitatea de supraveghere a instituţiilor de credit de către banca centrală, în Legea iniţială nr. 34 din 1991, nu există nicio prevedere în acest sens. Astfel, banca centrală nu a putut acţiona cu fermitate împotriva ilegalităţilor comise de băncile comerciale din sistem, îndeosebi cele private, deoarece acestea câştigau litigiile în instanţe pe motivul lipsei cadrului juridic necesar acţiunilor BNR.

oAstfel, prin numeroasele bănci private falimentate şi prin două mari bănci de stat care au necesitat restructurări substanţiale pe seama banilor publici, au fost redistribuite mari sume de bani, superioare celor transferate prin intermediul fondurilor deschise de investiţii, tot în favoarea "noilor capitalişti ingenioşi". Băncile particulare nou înfiinţate după anul 1990 au avut ca obiectiv nu numai concentrarea banilor privaţi ai populaţiei, ci şi a celor publici aparţinând societăţilor comerciale de stat, preferabil de dimensiuni cât mai mari. O bună parte a băncilor private, precum şi anumite segmente din activitatea Bancorex şi a Băncii Agricole au funcţionat asemenea jocurilor piramidale, respectiv au colectat bani din toate sursele posibile - populaţie, firme de stat, întreprinzători privaţi şi resurse publice -, orientându i apoi spre un număr redus de oameni de afaceri, în general autohtoni, dar şi străini, pe care i au finanţat în condiţii de favoare, de cele mai multe ori ilegale. Redistribuirea prin bănci a resurselor băneşti private şi publice a constat în utilizarea unui instrumentar rudimentar, respectiv creditele preferenţiale, care se caracterizau prin condiţii de acordare minimale şi dobânzi foarte reduse faţă de cele ale pieţei, fără garanţii materiale din partea debitorilor, având ca destinaţie firmele proprietarilor şi administratorilor de bănci, precum şi ale apropiaţilor acestora.

oDupă anul 1997, au falimentat nouă bănci private (Albina, Bankcoop, Creditbank, Dacia Felix, Nova Bank, Columna,

Banca Turco-Română, Banca Română de Scont, BIR), la care se adaugă falimentul băncii de stat Bancorex şi restructurarea Băncii Agricole aparţinând tot statului, toate acestea provocând costuri cu asanarea sistemului bancar totalizând 5,2 mld. USD, respectiv echivalentul a 10,8% din PIB mediu al intervalului 1998-2004, când s-a manifestat cea mai mare parte a cheltuielilor cu "curăţirea" de creditele prin care au fost capitalizate câteva zeci de mii de "persoane cu iniţiativă", pe seama milioanelor de contribuabili şi a deponenţilor bancari oneşti, dezinformaţi şi manipulaţi de cei interesaţi în înfăptuirea fraudelor respective.

Conform Bichi et al. (2003), criza sistemică a sectorului bancar din 1997-2000 îşi are originile în: i) nivelul ridicat al creditelor neperformante moştenite şi al celor generate în perioada de tranziţie, explicat de căderea puternică atât a producţiei, cât şi a cererii agregate în cea mai mare parte a perioadei de reformă, ii) slăbiciuni ale cadrului de reglementare şi supraveghere, iii) guvernanţă internă slabă la nivelul băncilor de stat şi al celor private cu capital autohton. Totodată, Pascariu (2020) arată că "După "90 au fost ani de haiducie bancară, mai ales la nivelul băncilor private nou înfiinţate, care atrăgeau bani de la populaţie şi dădeau credite acţionarilor, care nu le mai rambursau. Ca să nu mai vorbim de băncile de stat care erau sub influenţă politică, dar şi sub influenţa grupurilor private, care tocmai se năşteau şi erau racordate la puterea politică, pentru a avea acces la finanţarea bancară care, în final, nu mai era rambursată. Partidele de la putere îşi numeau oamenii în conducerea băncilor. Aceste fraude nu ar fi fost posibile dacă şi BNR ar fi avut o supraveghere bancară mai puternică în anii "90. Până în 1998, supravegherea bancară a fost ca şi inexistentă".

La rândul său, Vasilescu (2020) arată că, după 1990, în România exista o gândire viciată, în sensul că "societatea se uita după avantajele economiei de piaţă, fără să înţeleagă un adevăr simplu: că în orice împrejurare de viaţă, avantajele vin numai după ce sunt îndeplinite obligaţiile".

Referitor la nivelul pregătirii profesionale a decidenţilor politici care au aprobat setul de legi privind reforma economică, financiar-bancară şi socială din România post-1989, considerăm relevantă afirmaţia lui Săvoiu (2020), care arată, privind legislaţia băncii centrale, următoarele: "prin noul statut de la începutul anilor "90, Băncii Naţionale i s-a oferit mandatul operaţional de a fi centrul unic şi independent care conduce politica monetară a ţării. Parlamentarii din 1991 care au discutat noile legi bancare nu prea au înţeles atunci ce înseamnă acel lucru pe termen lung".

Pasti (2006) afirmă că "jocurile piramidale, fondurile deschise de investiţii, majoritatea băncilor private şi băncile populare au ilustrat şi au pus în practică o reţetă foarte specială a redistribuirii resurselor băneşti pentru formarea capitalului în societatea românească a tranziţiei; în principiu, ea a constat în înfiinţarea de instituţii financiar bancare de tipul celor menţionate, destinate concentrării banilor aflaţi la populaţie, şi apoi devalizarea acestora de către conducătorii lor; lecţia fundamentală a acestor redistribuiri era că nicio instituţie de acest fel nu poate rezista voinţei acţionarilor şi conducătorilor săi de a o devaliza".

3.Personal, când m-am referit la terapia de şoc, am avut în vedere domeniul economic al reformelor care, potrivit programelor încheiate cu FMI şi BIRD, se bazau pe principiile Consensului de la Washington.

-Astfel, la începutul anilor 1980 a apărut revoluţia conservatoare, având ca principali exponenţi pe Margaret Thatcher în Marea Britanie şi pe Ronald Reagan în SUA, care au repus în discuţie conceptul de stat al bunăstării (welfare state), despre care cei doi lideri afirmau că "i a moleşit pe antreprenorii anglo saxoni", susţinând revenirea la capitalismul pur din secolul al XIX lea, prin liberalizarea profundă a pieţelor de bunuri, servicii şi capital (Piketty, 2013).

-Noul val al globalizării a izvorât din acţiunea concertată a mediului academic (în frunte cu reprezentanţii Şcolii de la Chicago, care pledau pentru mai multă libertate a pieţelor şi minimizarea intervenţiei statului), a mass media, a societăţii civile şi a instituţiilor financiare internaţionale (FMI, BIRD). S a ajuns astfel la Consensul de la Washington, având ca fundament teoretic formula sacră, mantra, potrivit căreia: "pieţele fac întotdeauna ce trebuie, în timp ce guvernele nu fac niciodată ce trebuie". Acest curent care stabilea primatul pieţelor libere, respectiv al liberului schimb şi al alegerii individuale, a făcut înconjurul lumii, modelul fiind adoptat rapid de SUA, Marea Britanie, Australia, Irlanda şi multe ţări asiatice; Uniunea Europeană a fost mai puţin entuziastă la început, dar a liberalizat şi ea, treptat, economia (Maxton, 2011).

-În sinteză, coordonatele Consensului de la Washington constau în

i) asigurarea disciplinei fiscale, ii) în cadrul cheltuielilor publice, subvenţiile discreţionare ar trebui minimizate, iar educaţia, sănătatea şi investiţiile statului este necesar să devină priorităţi; iii) baza fiscală trebuie extinsă, iar ratele fiscale marginale să se situeze la nivele moderate;

iv) ratele dobânzii se impun a fi determinate de piaţă, iar ratele reale ale dobânzii să fie pozitive; v) cursul de schimb să fie la un nivel competitiv; vi) politica comercială externă să fie mai degrabă liberală; vii) preţurile bunurilor şi serviciilor trebuie să fie stabilite de piaţă, respectiv liberalizate, eliminându-se subvenţiile bugetare pentru acestea, viii) investiţiile străine directe sunt avantajoase, dar nu reprezintă o prioritate importantă,

ix) privatizarea este benefică şi trebuie să se desfăşoare accelerat deoarece industria privată este gestionată mai eficient decât întreprinderile de stat;

x) libertatea este un mijloc bun pentru a promova concurenţa; xi) drepturile de proprietate trebuie garantate (Aslund, 2007).

-La aceiaşi problematică, privind aplicarea terapiei de şoc în economie, s-a referit şi profesorul Secăreş (2020) când afirma următoarele: la ordinea zilei (anii 1994-1995) părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Problema tranziţiei era politică, şi nu economică; trebuia "să trecem Rubiconul", ca să nu mai existe cale de întoarcere (în acest sens, Piketty (2019) afirmă că "terapia de şoc aplicată în Rusia şi în unele ţări foste socialiste, inclusiv în România n.n., era singura modalitate de a asigura ireversibilitatea schimbărilor în curs şi de a preveni o posibilă întoarcere la comunism"). "Trecerea Rubiconului" (aplicarea terapiei de şoc) s-a efectuat începând cu decembrie 1996 de către Guvernarea Convenţiei Democratice din România (CDR), sub presiunea programelor de reformă acceptate de autorităţile respective în cadrul programelor încheiate cu FMI şi BIRD.

-Se impune menţionat faptul că CDR, susţinut de alte două partide politice, a câştigat alegerile din 1996 cu sloganul "Contractul cu România" prin care nu se comunicau populaţiei măsurile terapiei de şoc care urmau a fi aplicate, ci se promiteau numai lucruri favorabile cetăţenilor, cum ar fi: creşterea salariilor, pensiilor, a alocaţiilor de stat pentru copii, crearea a numeroase noi locuri de muncă, îmbunătăţirea substanţială a serviciilor publice din sănătate, educaţie etc., precum şi a infrastructurii fizice a ţării. Liderii CDR promiteau că, în următorii patru ani, România va beneficia de intrarea unor fonduri externe însumând 60 de miliarde de dolari, faptul că dispun de 15.000 de specialişti care acopereau toate domeniile de activitate şi vor legifera obiectivele la care s-au angajat în 200 de zile, pe unele chiar rezolvându-le în acest interval de timp.

-Dintre coordonatele Consensului de la Washington, Guvernul din care a făcut parte profesorul Severin, nu a avut răgazul necesar să aplice, inclusiv pe fondul primului acord cu FMI încheiat în aprilie 1991, care nu conţinea condiţii stricte şi severe de reformă economică, decât prima etapă de liberalizare a preţurilor unor bunuri şi servicii începând cu 1 noiembrie 1990. De menţionat că etapa a doua a acestei liberalizări a fost efectuată de Guvernul Stolojan în aprilie 1992, iar cea de-a treia etapă, cea mai substanţială, amânată de cele două guverne precedente, din cauza sensibilităţii produselor şi serviciilor vizate de liberalizarea preţurilor, care ocupau o pondere ridicată în consumul populaţiei, îndeosebi alimente, a fost aplicată de adeptul "teoriei graduale" respectiv Guvernul Văcăroiu, începând cu luna mai 1993. Cu acea ocazie s-au liberalizat preţurile, în principal la: lapte de consum (cu o creştere de 9 ori), ulei comestibil (de 5,5 ori), unt (de 4,3 ori), ouă (de 3 ori), carne de pui (de 3 ori), carne de porc (de 3 ori), cartofi (de 4 ori), apă potabilă (de 3 ori), pâine (de 3 ori), la acestea adăugându-se creşteri foarte ridicate ale tarifelor la energie electrică efectuate în luna iulie 1993. Amplitudinea liberalizării preţurilor aplicată începând cu luna mai 1993 este demonstrată de rata inflaţiei care a fost în luna mai comparativ cu aprilie de 30,4%, respectiv cel mai ridicat nivel lunar din perioada 1990-1996. De menţionat că pentru atenuarea şocului social, Guvernul Văcăroiu a acordat indexări ale salariilor, pensiilor şi altor venituri ale populaţiei care au acoperit integral creşterile de preţuri şi tarife menţionate, în raport cu ponderea acestora în coşul de consum al cetăţenilor.

4.Măsurile specifice terapiei de şoc aplicate în perioada 1997-2000 în concordanţă cu principiile consensului de la Washington şi asumate prin acordurile încheiate cu FMI şi BIRD în acest interval de timp se referă la:

-Începând cu anul 1997, guvernanţii au renunţat la abordarea etapizată a reformei întreprinderilor de stat, respectiv restructurarea societăţilor comerciale strategice, urmată de privatizarea acestora, optând pentru privatizarea fără limită de preţ a tuturor companiilor din portofoliul FPS (OUG nr. 15 şi OUG nr. 88 din 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale), cu acceptarea unor angajamente de investiţii slab fundamentate economic din partea noilor acţionari, care s au dovedit a fi fost, în cele mai multe cazuri, superficiale, deoarece nu au avut ca scop relansarea activităţii societăţilor comerciale, ci dezafectarea lor, valorificarea disponibilităţilor băneşti, a echipamentelor şi utilajelor, vânzarea terenurilor respectivelor unităţi pe care, în final, s-au realizat proiecte imobiliare, totul cu profituri substanţiale şi rapide pentru toţi participanţii la aceste afaceri oneroase pentru stat.

oUn aspect extrem de important pentru eficienţa procesului de privatizare, reglementat prin actele normative menţionate mai sus, este reprezentat de constatarea că mecanismul superficial de control al statului minimal privind realizarea investiţiilor asumate de noii proprietari s-a efectuat prin cenzori şi evaluatori tehnico economici angajaţi şi plătiţi de noii antreprenori ceea ce a reprezentat un grav conflict de interese, respectiv prin aceea că întreprinzătorii raportau către FPS realizarea sarcinilor de investiţii pe baza evaluării angajamentelor asumate de noii proprietari de către experţi plătiţi chiar de aceştia. Un stat responsabil pentru proprietatea de stat privatizată ar fi fost necesar să înfiinţeze, în cadrul FPS, o direcţie specială prin care profesionişti ai statului să verifice corectitudinea şi realitatea investiţiilor raportate de antreprenori. Neexistând această direcţie a statului, în cele mai multe cazuri nu s-a asigurat respectarea de către investitori, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a angajamentelor asumate la privatizarea companiilor statului.

oAstfel, în contul investiţiilor tehnologice şi de mediu, noii acţionari (mulţi fiind străini) au adus echipamente necorespunzătoare calitativ, dar supraevaluate, în timp ce la capital de lucru au fost subscrişi bani, dar, în scurt timp, fondurile respective au fost "scoase" din companii prin raportarea de pierderi (generate în principal de operaţiuni privind transferul prin preţ şi "optimizări fiscale").

-Tot în anul 1997, prin actele normative menţionate, la care se adaugă Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s a hotărât eliminarea controlului Curţii de Conturi asupra modului de aplicare de către FPS a procedurilor legale de privatizare, inclusiv a raportărilor fictive ale noilor proprietari privind îndeplinirea angajamentelor de investiţii. Prin această măsură s au încurajat lipsa de transparenţă, de responsabilitate a autorităţilor în faţa cetăţenilor, precum şi adoptarea unor decizii subiective, arbitrare în derularea privatizării, ceea ce a afectat serios eficienţa acestui proces. Începând cu anul 2002, s a reintrodus în legislaţia Curţii de Conturi competenţa acestei instituţii de a verifica legalitatea procedurilor aplicate în procesul de privatizare, inclusiv urmărirea de către autorităţile cu atribuţii în acest domeniu a modulului de realizare a investiţiilor asumate de noii proprietari. Ca urmare a acestei măsuri, Curtea de Conturi a constatat, din verificările efectuate, numeroase nereguli faţă de care au fost aplicate măsuri de intrare în legalitate.

-În anul 1997, decidenţii au încheiat un acord total contraproductiv raportat la oferta internă de produse agricole şi la nevoile de consum ale populaţiei, respectiv programul pentru ajustarea sectorului agricol (ASAL - Agriculture Sector Adjustment Loan) cu BIRD (400 mil. USD). În acest acord se stabilea privatizarea rapidă sau lichidarea combinatelor de creştere a porcilor şi a fermelor agricole, astfel: 20 de unităţi până la sfârşitul lunii aprilie a anului respectiv, încă zece societăţi până în luna septembrie a aceluiaşi an, alte 15 firme până la finele anului 1997 şi restul combinatelor până la sfârşitul lunii iunie 1998. De subliniat că în timp ce România avea un plan lunar riguros de dezafectare a combinatelor menţionate mai sus, Ungaria aplica un plan lunar de avans al construcţiei unui mare combinat de creştere a porcilor la Szeged, aproape de graniţa cu ţara noastră cu o capacitate de producţie substanţială, de unde România importă de mulţi ani cantităţi semnificative de carne de porc.

Concomitent cu acordul ASAL, s a condiţionat privatizarea sau lichidarea rapidă a societăţilor de tipul CEREALCOM, care deţineau în proprietate silozurile de cereale - segment important al infrastructurii agricole a ţării -, precum şi ajustarea dramatică a rezervei naţionale strategice a statului (Acordul cu FMI din aprilie 1997 şi Matricea tehnică a Acordului ASAL).

oS au redus astfel drastic rezervele naţionale la toate capitolele, începând cu zahăr, ulei, grâu şi alte produse agricole de necesitate strategică. Spre exemplu, la grâu, rezerva de stat a fost amputată în anul 1997 de la un stoc existent în anul anterior de 2 mil. tone de grâu la numai 0,4 mil. tone grâu (-80%). Ulterior, în anii cu recoltă slabă, România a fost obligată să importe grâu pentru consum la preţuri cuprinse între 230 şi 280 USD/tonă, faţă de preţul intern normal de cca 100 USD/tonă, cu efecte negative asupra cursului de schimb, a rezervei valutare a statului şi a puterii de cumpărare a cetăţenilor.

oDe asemenea, în luna aprilie 1997, România a aderat la Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA), la care mai participau Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, care au intrat în CEFTA în anul 1992, şi Slovenia (din 1996). Acordul viza realizarea unei zone de comerţ liber pentru ţările semnatare cu privire la produsele industriale şi la un nomenclator larg de produse agricole, în condiţii de concurenţă liberă şi loială. Conform unor studii (Voinea, 2007), România a aderat prematur la CEFTA, experimentând prea devreme, faţă de nivelul său de dezvoltare, simetria concesiilor tarifare cu ţări din regiune care, având premise iniţiale mai favorabile, progresaseră mai consistent pe calea reformelor, aveau legături mai strânse cu Uniunea Europeană şi, pe deasupra, acordau subvenţii substanţiale unor produse sensibile pe care le exportau apoi în România. De subliniat că, pe baza acordului de asociere la UE, România a negociat o politică de liberalizare asimetrică a taxelor vamale în raport cu ţările occidentale dezvoltate, în timp ce faţă de partenerii din CEFTA s a practicat un regim simetric de eliminare a taxelor vamale. Această situaţie permitea "optimizări vamale" frecvente din partea statelor dezvoltate ale UE, care evitau taxele comerciale mai ridicate din România, prin exportarea de produse agricole mai întâi în Ungaria, de exemplu, ţară care diminuase mai devreme decât România taxele vamale în raport cu ţările UE. Apoi, din Ungaria, faţă de care, în baza CEFTA, taxele vamale erau zero, produsele agricole ajungeau în România.

oAplicarea proiectului ASAL cu BIRD şi aderarea concomitentă la CEFTA au influenţat negativ producţia agricolă internă şi soldul balanţei comerciale a României, inclusiv la capitolul produse agricole. Lichidarea în cea mai mare parte a sectorului de creştere a porcilor şi a sectorului avicol a provocat o reducere dramatică a efectivelor de porcine şi de păsări (Tabelul 1), astfel:

-Rezultă că, în perioada 1997-2000, efectivul de porcine în fermele de profil s a redus cu 75% (-3 mil. de capete), în timp ce producţia de păsări s a comprimat cu 52%

(-16 mil. de capete). Aceste subramuri ale agriculturii au fost atât de afectate de măsurile inadecvate din politica sectorială şi comercială menţionate încât nici astăzi situaţia nu s a redresat, efectivul de animale din anul 2016 reprezentând numai 45% din cel al anului 1996 (-2,2 mil. de capete) şi numai 21% (-6,7 mil. de capete) din cel al anului 1990 la porcine, respectiv 91% faţă de 1996 şi 35% comparativ cu 1990 la păsări.

-De subliniat că efectele negative ale acestui acord se manifestă şi în prezent, fapt demonstrat de situaţia de la finele anului 2019, când, după 22 de ani de la aplicarea acordului ASAL, România nu reuşise atingerea efectivelor din 1996 la: porcine (-52%), la bovine (-44%) şi păsări (-5%).

Urmare în Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (III)