Razboiul si energia: cand costul/pretul marginal explodeaza ce faci?

Manualele de economie spun că echilibrul pe piaţă înseamnă egalizarea cererii cu oferta. Totodată, că producătorii livrează pe piaţă până ce costul marginal de producţie nu depăşeşte preţul energiei pe piaţă. Se presupune de asemenea concurenţă care să stimuleze producătorii să lucreze cu costuri cât mai mici astfel încât marje de profit să fie mai mari, fie pentru a supravieţui.

Cererea de energie este influenţată de nivelul preţurilor; preţuri mai înalte descurajează cererea, deşi elasticitatea de răspuns al consumatorului poate varia în funcţie de venit. Pe piaţă energiei competiţia se da între diverse forme de energie (combustibili fosili, hidro, energie nucleară, energie verde), a căror obţinere poate avea costuri foarte diferite. Chiar la aceeaşi sursă/formă de energie costurile pot varia, ceea ce creează rente pentru unii producători având în vedere preţul de pe piaţă. Uneori rentele sunt foarte mari.

În UE competiţia între sursele diverse de energie este gândită şi din perspectiva tranziţiei energetice, care urmăreşte eliberarea în timp de combustibili fosili, reducerea emisiilor de carbon. Logică costului/preţului marginal stă la baza design-ului pieţei comune a energiei. Mişcarea preţurilor pe piaţă ar trebui să încurajeze investiţii în surse nepoluante de energie. Dar ce scrie în manual, cele menţionate mai sus, se lovesc de o realitate dura, mult mai complicată, ilustrată de efecte al războiului din Ucraina. Europa (UE) este actualmente sub dictatul unui preţ al gazului indus de sistarea livrărilor de către Rusia. Iar preţul la gaz influenţează copios pe cel la electricitate.

Dacă alte state furnizoare de gaz natural, de alte forme de energie, ar compensa diminuarea drastică a livrărilor din Rusia, piaţă s-ar echilibra cât de cât la un nivel mai rezonabil. SUA a încercat să ajute statele europene cu LNG, dar este o alternativă nu ieftină şi nu suficientă. OPEC+ (cartelul ţărilor exportatoare de ţiţei) a răspuns slab la solicitări ale UE şi ale SUA. Iar acorduri recente între Franţa, Italia, etc cu Algeria, de pildă, nu pot schimbă fundamental situaţia foarte dificilă pe piaţă energiei pentru europeni. Cotaţiile la gaz natural erau în august, a.c, de cca 10 ori mai mari faţă de perioada corespondenţă de acum un an.

Este impropriu să vorbim de preţ de echilibru pe piaţă energiei. Stricto sensu, poţi să spui că operează aşa ceva. Dar este un echilbru forţat, rezultat din diminuarea deliberată a unor livrări (de către Rusia), care a dus preţul la gaz mai sus cu mult -cu reverberaţii în toată piaţă energiei. Cifrele pentru costul unui MWH la burse grăiesc singure. Consecinţe ale Pandemiei (ale lockdown-urilor) şi tranziţia energetică au crescut foarte mult costul energiei după 2020, dar conduită Rusiei, care foloseşte gazul că armă de confruntare pe fondul războiului din Ucraina, a bulversat şi mai mult piaţă (în martie a.c cotaţiile la gaz crescuseră cu 40% faţă de începutul anului).

Despre ce echilibru putem vorbi când preţurile/cotaţiile la burse europene cresc subit atât de mult? Ce echilbru este acela care este dictat de utilizarea unor livrări de gaz natural că instrument de confruntare, şantaj? Ce echilibru pe piaţă poate fi numit cel care este însoţit de raţionare (distribuire limitată de cantităţi), raţionalizare (impunere de repere de eficientă în consum), exhortatii adresate cetăţenilor de a consumă mai puţîn, posibile închideri de furnizare de energie pe anumite perioade ale zile etc. Toate acestea se întâmplă în Europa, în UE, in zilele noastre.

Logică costului/preţului marginal este deci de reinterpretat în context de război şi sunt constatări de făcut:

- Preţul de piaţă la gazul natural este dictat în prezent de limitarea livrărilor de către Rusia, care nu pot fi înlocuite rapid de NLG (gaz natural lichefiat) şi alte resurse la costuri convenabile;

- Este puternic afectat preţul la electricitate întrucât în UE există o cuplare între acesta şi preţul la gaz natural;

- Unii producătorii beneficiază, în grade diferite (în funcţie de costurile de producţie), de rente excepţionale -- aşa numite windfall gains;

- Suirea preţurilor la combustibili fosili poate accelera trecerea la surse de energie verde şi poate stimula investiţii, dar acest proces durează, nu se poate întâmplă peste noapte în privinţa rezultatelor dorite;

- În acest timp, creşterea butala a preţurilor la energie este foarte greu de suportat de consumatori casnici şi porţiuni mari din mediul de afaceri; economii şi sisteme sociale pot fi profund destabilizate;

- Creşterea preţurilor la energie, creşterea preţului relativ al energiei (în raport cu restul preţurilor), echivalează cu o scumpire a costului vieţii şi are puternice efecte distributionale în interiorul economiilor şi între state; cel mai sever afectate sunt ţările care importă multă energie pe net. Ironia este că, deşi livrează mai puţîn statelor din UE, Rusia are venituri mai mari din ţiţei şi gaz (şi pentru că a suplimentat exporturi către alte pieţe).

- Pentru societatea modernă, creşterea masivă a preţului la energie creează o mare problema de repartizare a costului ajustării;

- Are sens să fie supraimpzitate companiile producătoare de energie care obţîn câştiguri exorbitante (windfall gains tax) --pentru a ajută pe cei mai vulnerabili din societate (cetăţeni şi firme)Constatările de mai sus sunt valabile, mai mult sau mai puţîn, peste tot în Europa, mai ales în ţări care importă energie masiv.

În UE, au ieşit la iveală insuficiente ale pieţei comune a energiei, care au fost trecute sub tăcere mult timp. Criză energetică (declanşată înainte de invadarea Ucrainei de către Rusia) a arătat că nu există stocuri/rezerve suficiente (prevala filosofia "just în time"', a unor pieţe bine interconectate şi cu costuri de ajustare mici), că inter-conectarea între grid-uri naţionale este precară (piaţă UE este segmentată), este subestimată diversitatea mare de resurse din statele membre şi preferinţe naţionale diferite (ex: energie nucleară vs alte surse), interese naţionale nu pot fi adesea conciliate sub flamura solidarităţii europene, dependenţă excesivă de Rusia, etc. Este de repetat că piaţă energiei nu este precum piaţă dulciurilor; fără dulciuri se poate trăi, fără energie nu! De energie depinde totul. Asemenea hibe ale design-ului pieţei energiei în UE au fost reliefate pregnant de Război.

UE, că bloc geoeconomic, este considerabil mai puţîn înzestrată cu resurse naturale de baza (combustibili, metale rare, etc) decât SUA, China, Rusia. Acest handicap este de văzut în condiţiile în care constrângerile de resurse naturale se vor simţi mai intens în competiţia globală. Avantaje competitive generate de tehnologii de vârf, capital uman înalt calificat, pot contrabalansa handicapul menţionat, dar ţări din Asia în special (inclusiv China şi India) au progresat mult în industrie, în domeniul inteligenţei artificiale, privind capital uman cu înalta calificare. Aşezarea puterii economice se mişcă în spaţiul global.Privind piaţă energiei din România nu se înţelege nici acum că liberalizarea pieţei trebuie să fie însoţită de o bună "organizare", de reguli şi norme adecvate.

Liberalizarea nu echivalează cu dereglementare! O piaţă financiară dereglementata orbeşte (light touch regulation) a favorizat marea criză financiară izbucnită în 2008. Pe pieţe în general, prin reglementare, se încearcă limitarea abuzului de poziţie dominantă, coluziuni (înţelegeri neloiale), speculaţii fără limita (inclusiv vânzări în lipsa/short-selling), înşelătorii, etc. Am auzit un înalt oficial al ANRE care sublinia că piaţă înseamnă speculaţie; este un adevăr foarte parţial. Piaţă, alias economie liberă, înseamnă în primul rând producţie şi competiţie, inovaţie. Speculaţia nu trebuie să fie trăsătură de baza. Iar acolo unde este trebuie să intervină autoritatea de reglementare, alte instituţii.

Fără reglementări adecvate, o piaţă o ia razna, este impedicata chiar funcţionarea economiei. Iar acum în Europa avem cvasiregim de război, cel puţîn în domeniul energiei. Să fie lăsăţi traderii să facă legea pe piaţă, la propriu şi la figurat? În România, ANRE nu este agenţie pentru dereglementare, aşa cum BNR şi ASF nu sunt autorităţi pentru dereglementarea sistemului financiar, ci pentru o bună reglementare. Oricum, trebuie să economisim energia, alte resurse. Acest deziderat reclamă preţuri care să încurajeze economisirea, chiar şi atunci când se recurge la plafonari. Iar schemă de compensare a facturilor trebuie să fie sustenabilă pentru bugetul public, care are încă deficit structural mare.

Preşedintele Franţei a vorbit recent de sfârşitul unei "epoci a abundenţei"; altfel spus, se întră într-o era de penurie. Această formulare în sine pune în discuţie conceptul de preţ de echilibru, fiindcă acesta ar trebui să egalizeze că tendinţa cererea cu oferta în mod inexorabil. Dar, în lipsa unor politici publice adaptate, ar face-o cu multă excluziune socială şi economică. De aici rezultă nevoia de a redefini consumuri, de a schimbă moduri/stiluri de viaţă şi producţie, de a repara relaţia cu natură. Cum se poate realiza această intr-o societate/economie liberă, democratică, prezintă dileme şi provocări majore.

Preşedintele Macron nu poate fi perceput cu un Malthusian, însă este de prezumat că judecă tranziţia energetică, schimbările climatice (seceta, arşiţa, incendii, uragane-evenimente extreme tot mai frecvente şi apăsătoare), pandemia, etc, care au modificat radical mediul în care trăiesc concetăţenii săi, alţi cetăţeni europeni, lumea în ansamblu. În plus, noul război rece în care s-a intrat poate accentua utilizarea accesului la materii prime, la resurse naturale în general, că mijloc de confruntare -cu efecte majore în privinţa costurilor de producţie, a inflaţiei, standardelor de trăi. Politică accesului la resurse de baza este parte a politicii de securitate naţională. În epoca modernă marile puteri au fost, de altfel, constant preocupate de acest obiectiv şi au acţionat în consecinţă. Aşa cum energia, pe fondul războiului din Ucraina, a devenit mare obsesie acum, în termeni analogi poate fi gândită hrană, costul ei de obţinere (în afară de cazul când ajungem să culegem fructe din pădure şi să mâncăm aproape orice); pentru a avea hrană este nevoie de energie.

România, spre deosebire de alte ţări din UE, are resurse naturale considerabile, inclusiv pământ arabil. Dar nu am ştiut să le capitalizăm cum se cuvine, în folosul principal al cetăţenilor români. Uniunea are reguli, există libertatea de mişcare a factorilor de producţie, economia noastră este deschisă.

Dar nici să fim naivi, să ignorăm că nu puţine ţări din UE reuşesc să practice politici industriale şi agricole, de creare de avantaje competitive, de succes. Valoare adăugată superioară nu cade din cer, numai din simplul joc al forţelor pieţei. Iar cei puternici îi domină în mod inerent pe cei slabi. Această este o lecţie a istoriei economice. Pentru politici publice cu impact sunt necesare însă bugete publice robuste, venituri fiscale adecvate.

Controlul resurselor vitale (inclusiv apă) este o miza geopolitică, geostrategică, formidabilă. Ruperea/dereglarea lanţurilor de aprovizionare şi producţie, regionalizarea (deglobalizarea) acestora din raţiuni strategice şi geopolitice ("friendshoring") se reflectă în costuri de producţie şi preţuri. Găsim în această stare de fapt înclinaţia tot mai mare a unor guverne de a interveni în economie, de a construi politici industriale -exemplul cel mai elocvent fiind finanţarea cu sume mari în SUA şi UE a industriei de semiconductori. Ai putea spune că s-a întors umbră lui Clyde Prestowitz, mare susţînător al politicilor industriale/comerciale strategice, care, între altele, avea în vedere ascensiunea economică a Asiei, a Chinei.

Momentul de sinceritate al lui Macron exprimă probabil ce se află şi inmintile altor lideri europeni. Comisia Europeană a recunoscut că este necesară o regândire a pieţei comune a energiei. Nu numai războiul din Ucraina trebuia să provoace această modificare de atitudine. UE este acum precum un boxer care se trezeşte din pumni. Şi totuşi, trebuie să reziste la şocuri adverse teribile cu limitarea daunelor.

Câştigarea rezilienţei în domeniul energetic cere măsuri extraordinarepentru vremuri ieşite din comun, investiţii adecvate pentru anii ce vin (ceea ce NGEU, Planul european de redresare şi rezilienţa, avea în vedere, dar acum şi acest program este de actualizat).

Franţa, Spania, Portugalia, alte ţări, susţîn ideea că este înţelept să fie ruptă legătură aproape mecanică între tariful la electricitate şi cotaţiile la gaz (mai ales în momente de cumpăna). Este necesar să fie protejaţi consumatorii cei mai vulnerabili, ceea ce înseamnă că plafonare de preţuri la energie are sens în anumite condiţii. Şi trebuie descurajată speculaţia destabilizatoare pe pieţe (de amintit ce făcea Enron, că fond de risc/hedge fund pe piaţă energie în SUA), etc. Crearea de stocuri/rezerve adecvate este o urgenţă.

Când costul/preţul marginal al energiei explodează, când ai un război în proxima vecinătate, nu te poţi rezumă la enunţuri de manual simpliste, care pot sună ridicol în condiţii de mare vitregie. Această au înţeles şi comisarul UE pentru energie, alţi oficiali, este de presupus.

Să vedem care vor fi rezultatele reuniunii speciale a miniştrilor energiei din UE, din 9 septembrie, dedicată problematicii energetice.