României i s-a pregătit o nouă capcană

Am sentimentul că nu ne-am săturat. Nu ne-am săturat să ne lăsăm manipulaţi. Iar ultima mişcare de manipulare exercitată de mai marii Europei este legată de exercitarea dreptului de veto, care până acum a guvernat toate relaţiile şi toate deciziile dintre partenerii UE. Dreptul de veto vine la pachet cu regula unanimităţii. În absenţa unanimităţii, nu se poate lua nicio decizie. Veto-ul este o armă letală, la dispoziţia nu numai a statelor puternice, ci şi a statelor mai slabe. Ce înseamnă exercitarea şi respectiv pierderea acestui drept pentru România?

În urmă cu mai multe luni, atunci când, la nivelul Comisiei Europene, a căpătat contur acest proiect de anulare a unanimităţii şi de trecere la un alt sistem, dominat de regula majorităţii, mi-am pus întrebarea, într-una dintre analize, ce este mai bine pentru buna funcţionare a Uniunii Europene şi ce este mai bine pentru România. Există o coincidenţă sau există o divergenţă?

Această tema fost abordată frontal de unii membri ai Comisiei Europene, consecutiv momentului în care Polonia şi-a exercitat dreptul de veto, blocând decizii legate de statutul LGBT, care ar fi urmat să devină obligatorii. Pentru prima dată deci, a fost manifestată atunci intenţia făţişă de a modifica în mod fundamental principiile şi respectiv regulile în baza cărora funcţionează UE. Şi, fireşte, ca de fiecare dată, în spatele uşilor închise au început negocierile în acest sens.

Respingerea brutală a accesului României în Schengen în baza dreptului de veto exercitat de un stat, după opinia unora de către două state, a fost un excepţional pretext pentru a se încerca scoaterea acestei castane fierbinţi pe mâna unui stat tratat până în prezent ca fiind la periferia UE. Un stat de mâna a doua sau chiar de mâna a treia. România. Şi iată că înţeleptului nostru ministru de Externe, Bogdan Aurescu, i-a şi ieşit păsărica din gură. E clar că nu a făcut-o în mod voluntar. Nu-i stă în caracter şi nici în putere. El pur şi simplu a fost împins la înaintare. Şi s-a comportat ca un birocrat fidel. A anunţat că România se pregăteşte să propună şi să susţină în Comisia Europeană proiectul unei schimbări radicale, în sensul renunţării la unanimitate şi a trecerii deciziilor sub filtrul unui anumit tip de majoritate. Care? Încă nu se ştie. Pentru că din telecomandă nu i s-a transmis încă acest detaliu.

Am fi putut de mai multe ori, în situaţii dificile, să blocăm decizii ale Uniunii Europene neconvenabile României, pentru a forţa negocieri care să ne avantajeze sau chiar decizii care nu ne afectează direct, dar care ar putea fi utilizate ca un levier pentru afirmarea ţării noastre în plan european. Nu am făcut-o niciodată. Să ne întorcem pentru o secundă în trecut şi să ne amintim cum am pierdut o importantă bătălie, atunci când, beneficiind de propriul comisar, au fost adoptate reguli în materie de transporturi, care ne dezavantajează în mod clar faţă de statele din Europa de Vest şi Europa Centrală. Schimbarea acelor reguli a condus instantaneu la costuri mult mai mari legate de plata şoferilor de TIR-uri, de numărul acestora, de diurne, de condiţiile de odihnă şi cazare. Costuri mai ridicate pentru transportatorii români în comparaţie cu alţi transportatori, care, în materie de competitivitate, au condus la o situaţie dezavantajoasă, care s-a tot perpetuat. Neprimirea în spaţiul Schengen, în Europa liberei circulaţii, nu a făcut decât să agraveze această stare de lucruri. Ori se ştie că, în componenţa Produsului Intern Brut, transporturile de mărfuri au un aport important. A fost doar un exemplu. Puteam să opunem dreptul de veto într-o chestiune de mare interes naţional, dar am fost incapabili să manifestăm voinţa necesară în acest sens. Şi nu mă opresc aici. Mai dau un exemplu, de dată foarte recentă, în care, fără să avem un interes direct, ci doar în virtutea unui interes indirect, am fi putut fie să ne exercităm dreptul de veto, fie să simulăm că l-am putea exercita. Este vorba chiar despre linia electrică ce urmează să traverseze Marea Neagră, să ajungă în România şi, prin intermediul României, să aprovizioneze Europa Centrală, începând cu Ungaria şi Austria, şi apoi întreaga Europă de Vest. Am fi putut bine merci să ameninţăm cu exercitarea dreptului de veto. Cu nesemnarea documentului. Sigur că s-ar fi inflamat partenerii europeni. În frunte chiar cu şefa Comisiei, prezentă zilele trecute la Bucureşti, sau chiar cu preşedinta Parlamentului European, care ne-au bătut prieteneşte pe umăr, garantându-ne că, în cele din urmă, pe parcursul anului viitor, vom fi în fine acceptaţi într-o uniune a statelor Schengen în care, încă de la aderare, ni s-a promis libera circulaţie. Odată cu ridicarea vizelor. Am fi putut cu acest prilej fie să forţăm un angajament ferm al Austriei, care altfel nu ar mai fi pompată cu energie curată, fie să obţinem alte avantaje de natură financiară, adecvate noului statut de nod energetic european. Nu am făcut nici de această dată vreun gest în acest sens. Nu ne-am apărat interesele. Am irosit şi această şansă. Nu am tras glonţul de argint.

Regula unanimităţii şi, respectiv, o nouă regulă, a unui anumit tip de majoritate, reprezintă aceeaşi sabie cu două tăişuri. Chiar dacă România nu a utilizat niciodată dreptul de veto, atâta timp cât nu se schimbă regulile jocului, are posibilitatea să o facă în viitor. La fel cum utilizează acest drept Polonia şi Ungaria, în situaţii concrete, sau simulează că ar fi decise să-l utilizeze. Pentru mai mulţi ani de acum încolo, România nu are capacitatea diplomatică sau de altă natură de a strânge în jurul ei majorităţi consistente. În schimb statele puternice din nucleul dur UE, din primul cerc de putere, precum şi statele din al doilea cerc de putere, afirmate pe plan internaţional după căderea Zidului Berlinului, pot aduna asemenea majorităţi calificate. Şi deci ele îşi vor putea întotdeauna impune voinţa utilizând noua regulă a majorităţii, în timp ce noi nu vom mai avea nici măcar şansa teoretică de a impune o anumită decizie sau de a determina renunţarea la o decizie care ne dezavantajează.

Este o temă extrem de delicată. Pentru că Uniunea Europeană, conform tratatelor de aderare, nu este o federaţie, ci o organizaţie a unor state independente şi suverane. O organizaţie a naţiunilor. În baza acestui principiu a fost statuată regula unanimităţii. Tocmai pentru ca şi statele mai slabe să aibă o şansă. Dar numărul membrilor UE creşte constant. În aceste condiţii, creşte exponenţial pericolul de a fi blocate decizii, unele extrem de importante, sau de a fi amânate sine die, în scopul desfăşurării a fel de fel de negocieri şi trocuri. Uniunea se poate gripa în aceste condiţii. Şi de aici a şi apărut necesitatea şi discuţia şi până la urmă proiectul transformării unanimităţii în majoritate. Dar dacă acest este interesul UE de ansamblu, care este, cel puţin pentru moment, interesul României? Cine ne garantează că drepturile de care am fost privaţi până în prezent ne vor fi acordate, dacă nu ni le extragem singuri cu forcepsul? Prin urmare, cel puţin câţiva ani de acum încolo, până când vom avea, dacă vom avea, conducători puternici şi realmente independenţi , interesul României este divergent în raport cu interesul de ansamblu al Uniunii. Deci nu avem niciun interes să susţinem renunţarea la unanimitate. Şi cu atât mai puţin nu avem niciun interes să fim noi înşine cei care promovăm din prima linie o asemenea acţiune. Ni s-a întins o capcană. Tocmai în acest scop. Şi dacă avem puţină minte şi voinţă, evităm să cădem în ea.