Rusia-Georgia Război de weekend

Preşedintele Shakasvili a decis să pună capăt unei situaţii ilegale, intolerabile politic şi juridic, create pe teritoriul Georgiei: instituirea ilegală a unei autorităţi de auto-guvernare în Osetia de Sud, a cărei aspiraţie declarată şi tendinţă de acţiune constantă a fost obţinerea statului de independenţă. În consecinţă, şeful statului a decis declanşarea unei operaţiuni militare locale, cu obiectivul declarat de-a obţine controlul asupra capitalei regionale, Tshkinvali, şi asupra autorităţilor autoproclamatei autonomii regionale. Acesta este punctul de vedere care a susţinut perspectiva Georgiei, asupra evenimentelor.

Din ea lipsesc, însă, cîte elemente definitorii, pentru situaţie: în Osetia de Sud se găsesc trupe ruseşti, botezate, cu sprijinul neobosit al OSCE, trupe de menţinere a păcii. De ce era nevoie de menţinerea păcii? Pentru că, de la declararea independenţei Georgiei, Aprilie 1991, finalizată în decembrie acelaşi an şi pînă astăzi, două regiuni distincte al noului stat - Abhazia şi Osetia - deşi s-au bucurat de o largă autonomie regională au contestat de facto jurisdicţia autorităţilor de la Tbilisi asupra teritoriului lor. Moscova a fost principalul sponsor şi beneficiar politic al acestui demers, menit să ţină în şah politica noului Stat independent Georgia, mai ales aspiraţia sa de-a deveni membru al NATO şi al Uniunii Europene. Interesele Rusiei faţă de Georgia sunt de asemenea legate şi de rolul pe care şi l-a asumat noul stat în desenarea traiectelor alternative de resurse petroliere către Europa, altele decît cele provenind din Rusia şi controlate direct de către Rusia. Cu alte cuvinte, Georgia este, din perspectiva Kremlinului, un pion important, care trebuie controlat şi folosit în interes propriu, pe marea tablă de şah a politicii globale, cu componenta ei energetică, esenţială.

Din perspectiva oficială a Rusiei, situaţia din Osetia de Sud, căci se află la sud de Osetia, regiune autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, este echivalentă 100% cu cea din Kosovo. Acolo, ca şi aici, există la nivel local o populaţie majoritară, omogenă etnico-lingvistic, diferită de cea a statului care o înglobează; aici ca şi acolo, s-a organizat o rezistenţă din ce în ce mai solidă a comunităţii locale, faţă de autorităţile centrale, pe care în cele din urmă au reuşit să le elimine din joc. Cu alte cuvinte, autonomia s-a transformat, de facto, în independenţă, pe fondul unor episoade succesive de violenţă şi încercări nereuşite ale centrului de-a relua controlul asupra teritoriului său. Prezenţa trupelor ruseşti este mai mult decît îndreptăţită, pe de o parte de mandatul internaţional obţinut de la OSCE, iar pe de altă parte de ostilitatea manifestată între autorităţile de la Tbilisi şi Tshkinvali. Atacul armat al formaţiunilor militare guvernamentale a vizat şi trupele ruseşti "de menţinere a păcii", deci Rusia este mai mult decît îndreptăţită la o reacţie militară pe măsură, adică una care să zădărnicească realizarea obiectivelor urmărite de Tbilisi. Ceea ce Moscova a şi făcut, fără prea multe ezitări.

Rezultatul pe teren a fost ceea ce manualele de teorie militară numesc un micro-război. O angajare totală de forţe militare, chiar dacă relativ reduse, cu pierderi masive, şi pagube dramatice, cu inevitabile pierderi în rîndul civililor, pentru că localităţile urbane au fost terenul principal de confruntare, localităţi în jurul cărora se află elementele de sprijin sau de coordonare ale forţelor. Exact ca şi într-un război la scara 1/1 micro-războaiele au ca funcţie principală obţinerea unei libertăţi totale de decizie, într-o competiţie, confruntare sau conflict, poziţie rezervată inevitabil părţii învingătoare.

În cazul micro-războiului dintre Georgia şi Rusia, derulat pe perioada unui weekend, toate aceste caracteristici se regăsesc deplin ilustrate. Micro-războiul a dat, în termeni militari, un învingător clar - Rusia, ceea ce-i va permite să dicteze condiţiile păcii şi soluţia pentru problema politică aflată în dispută. Atît Preşedinte Medvedev, cît mai ales Premierul rus Putin au făcut cît se poate de clar faptul că, urmare a acestui episod, nu mai există decît o singură soluţie: independenţa Osetiei de Sud, desprinderea ei definitivă din cadrul statal al Georgiei, situaţie pe care Tbilisi va trebui să o admită. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru Abhazia, chiar dacă acolo nu s-au desfăşurat acum operaţiuni militare. De calaltă parte, tot ceea ce Georgia poate face este să contemple dezastrul unei înfrîngeri militare şi consecinţele politice care vor urma. Încercarea preşedintelui Shaakashvili de-a acuza Rusia de agresiune sunt la acest moment complet inutile şi nu au cum să obţină nici măcar un efect de presă credibil.

Cît despre comunitatea internaţională, atît Europa cît şi Statele Unite vor aborda noua situaţie cu "realism", ceea ce în traducere liberă înseamnă că nu se vor opune cerinţelor formulate de Rusia, în noile condiţii, încercînd cel mult să salveze aparenţele. Episodul compromite pe termen lung aspiraţiile Georgiei de integrare în NATO şi Uniunea Europeană.

Micro-războaiele reprezintă un concept tentant, poate şi pentru cei care nu au mijloacele şi nici interesul de-a angaja un război în toată regula. Experienţa confruntării în care s-a angajat Georgia arată, însă, că, fie şi la scară redusă, războiul produce aceleaşi tipuri de consecinţe: dezastru şi devastare, pierderi ireparabile de vieţi omeneşti, drame şi suferinţe umane, iar în plan politic avantaje doar învingătorilor şi plata oalelor sparte, pentru învinşi. Chiar dacă sunt asociate cu micro-războaiele, macro erorile politice produc efecte la fel de devastatoare.