Soluţia pentru ieşirea din criza economică

• (Interviu cu domnul Ionel Blănculescu, preşedintele companiei "Consultanţă şi Investigaţii Financiare", consultant în litigii şi restructurare)

Reporter: Domnule Blănculescu, economia noastră s-a redus cu peste 6% în primul trimestru din acest an. Cum vedeţi dumneavoastră situaţia economică actuală?

Ionel Blănculescu: Economia românească se află într-un moment foarte dificil, fiind confruntată cu o scădere dramatică a PIB, ca urmare a crizei economice globale, peste care se adaugă dubla criză cu care se confruntă ţara noastră în prezent, şi anume criza morală şi psihologică. Neputând extrapola o situaţie de criză trecută, pentru a putea identifica soluţii de redresare, nu ne rămâne decât să aplicăm principiile economice, care ne transmit o primă informaţie foarte importantă şi anume că atât ţara noastră, cât şi restul statelor lovite de criză se confruntă cu un reziduu de infrastructură industrială, de servicii, financiar-bancară, care trebuie eliminat.

Ionel Blănculescu :Eu îl apreciez la 30-40% din existent. În fapt, esenţa rezolvării situaţiei de criză în care ne aflăm constă în înţelegerea momentului în care ne aflăm: în ultimii 30 de ani, întreaga infrastructură industrială, de producţie, servicii, financiar-bancară, s-a bazat pe nevoia de piaţă, care a fost măsurată în diferite moduri, esenţial viciate, deoarece au măsurat dorinţa şi nu putinţa. Era îndeajuns să doreşti să cumperi un SUV GMC, că se şi găsea un finanţator, în special banca, care să te finanţeze în achiziţie, indiferent dacă puteai sau nu să rambursezi împrumutul. De altfel, în SUA a apărut şi o specie aparte de credite, subprime, destinate persoanelor fără venituri certe, denumite credite n.i.n.j.n.a.(not income, not jobs, not assets), care au stat la baza declanşării actualei crize mondiale. În baza nevoii viciate de piaţă s-a realizat o infrastructură industrială care a devenit viciată la rândul ei şi ne dăm seama de acest adevăr astăzi, când băncile nu mai finanţează ca ieri şi nu o vor mai face niciodată. Din această cauză, în prezent, companiile din industrie şi nu numai, la o capacitate de producţie de 100%, folosesc între 20-50% din aceasta, menţinând însă costurile fixe neschimbate. Concluzia clară care se degajă pentru a putea reintra într-un flux economic normal constă în necesitatea eliminării a acelei părţi din infrastructura care a avut la bază o cerere nerealistă. Aceasta este soluţia universală pentru rezolvarea crizei, cu costuri destul de mari însă, deoarece tăierea acestei părţi de infrastructură va conduce la un nivel al şomajului între 10-20%, concomitent cu mişcările de protest de rigoare şi bineînţeles cu necesitatea reconfigurării sistemelor şi fluxurilor economice, o operaţiune extrem de dificilă pentru minţile celor care până în prezent au acţionat în spectrul economic. Oricum, acolo se va ajunge, cu sau fără voinţa noastră. Dacă am fi puţin mai inteligenţi, am preîntâmpina greutăţile perioadei ce va urma să vină prin, în principal, reconversia profesională a salariaţilor care au devenit şi vor deveni şomeri, concomitent cu remodelarea economiei noastre. Orice zi pierdută, prin îndreptarea resurselor financiare spre consum şi protecţie socială, va cântări foarte greu în anii 2010-2011, ani de grea criză în ţara noastră.

De altfel, marile companii au înţeles dramatismul situaţiei în care se află şi au decis tăieri ale infrastructurii proprii, prin închideri definitive de fabrici şi uzine, facilităţi de producţie şi servicii, urmând ca toate elementele de suport, cum ar fi bănci, universităţi, etc să-şi reajusteze desfăşurarea. Să nu ne mirăm când, în perioada următoare, de altfel procesul a şi început, vom auzi zilnic informaţii cum că Arcelor Mittal îşi închide facilităţi de producţie, General Motors la fel, şi câte alte întreprinderi, bănci etc. o vor mai face.

Reporter: Cum s-a ajuns în această situaţie?

Ionel Blănculescu: Din motive mai mult subiective, ce ţin de nerespectarea principiilor economiei de piaţă, de aspecte comportamentale şi caracteriale, cum ar fi lăcomia, fuga după profit, indiferent de modul cum este obţinut, nerăbdarea în a avea rezultate financiare extraordinare, într-un timp cât mai scurt, credinţa unei clici financiare, cum ar fi cea de pe Wall Street, multiplicată în fel şi chip în cele mai dezvoltate state ale Europei, că este cu mult mai inteligentă decât alte categorii, apelând la mijloace neortodoxe de a produce bani, prin aşa cunoscutele produse toxice, şi multe altele.

Astăzi totul pare ireal,din altă lume. Sigur, cineva trebuie ca întotdeaună să suporte, în special pierderile, ceea ce o şi fac, mai precis contribuabilii din statele lovite de criză.

Situaţia financiară a companiilor, a populaţiei s-a schimbat mult în ultimele luni. Chiar şi guvernatorul Bancii Naţionale, Mugur Isărescu, spunea zilele trecute că nu vom mai reveni niciodată la ceea ce a fost în privinţa relaţiei bancă - client.

Reporter: Care sunt metodele prin care s-ar putea redresa, în opinia dumneavoastră, aceste probleme?

Ionel Blănculescu: Orice ştiinţă este guvernată de principii şi orice abatere de la principii reprezintă o greşeală, după părerea mea. Potrivit principiilor economice, trebuie să revenim la normal, să refacem calculul cererii. Vom observa astfel, că aceasta a fost supradimensionată, între 30-40% în opinia mea, şi toate datele de până acum confirmă acest lucru. Astfel, este clar că industriile producătoare de maşini, construcţiile etc, deţin un exces de infrastructură de 30 - 40% şi acesta trebuie tăiat pentru că altfel induc costuri fixe care nu pot fi suportate de companii în condiţile în care cererea a scăzut foarte mult. Repet această teză pentru că este atât de importantă pe cât nici nu putem să o conştientizăm.

În realitate, acest lucru înseamnă închiderea de fabrici, uzine, facilităţi de servicii, şi altele. Există o piaţă în amonte şi aval pentru aceste facilităţi de producţie, adică furnizori şi clienţi, care la rândul lor ar fi afectaţi de această reducere, însă până la urmă tot ce se va întreprinde va corecta ceva greşit, dezechilibre economice majore, deci va fi o întoarcere la normal, oricât de dureroasă va fi. De fapt va trebui eliminată o tumoare, care a crescut din vina noastră, a tuturor, fără această grea operaţiune organismul economic nemaiputând supravieţui.

Astfel, soluţia de bază pentru managementul crizei actuale o reprezintă restructurarea infrastructurii de producţie din toate domeniile, industriale, de servicii, bancare etc.

De exemplu, în situaţia unei companii producătoare de autoturisme, dacă până acum cererea se ridica la nivelul de un milion la autoturisme anual, producătorul observă că cererea actuală este de 100 de mii de maşini, iar aceasta ar putea ajunge, în vremuri mai bune, la maxim 700 de mii de autoturisme. Dar se pune problema cum acţionăm în situaţia acestei companii. Avem personal, contracte pentru utilităţi corespunzătoare unei producţii de un milion de vehicule. Ce trebuie să facem? Să tăiem partea de infrastructură industrială în exces, pentru că nu ai cum să plăteşti pentru ceva ce nu produci, nu ai desfacere.

Aceasta este esenţa crizei!

Şi dacă se înţelege mecanismul, pornind de la el se pot realiza programe anticriză. Un Plan Naţional Anticriză adevărat ar trebui bazat pe acest principiu.

Reporter: Cum ar trebui procedat pentru realizarea unui astfel de Plan eficient? Cum vedeţi măsurile luate de Guvernul actual pentru soluţionarea crizei?

Ionel Blănculescu: După părerea mea, trebuie făcută o analiză exigentă la nivelul agenţilor economici de stat şi privaţi pe fiecare ramură industrială în parte, pentru a identifica partea din aceştia care nu va mai produce niciodată o marfă ce va putea fi vândută. Guvernul trebuie să formeze un Consiliu de Criză, de-adevăratelea şi nu o umbră, aşa cum s-a întâmplat cu Consiliul Consultativ, de care nu am auzit nimic până în prezent şi nici nu cred că am avea ce să auzim chiar dacă ar funcţiona, "cunoscătorii ştiu de ce".

Lucrurile trebuie foarte bine gândite.

Noi ne cramponăm în măriri şi menţineri de pensii, acordări de pensii speciale, salarii speciale şi alte discuţii naţionale sterile, în loc să pătrundem în profunzimea fenomenului economic şi să ne întrebăm cum va putea fondul de şomaj să susţină valurile de şomeri ce urmează să vină. Trebuie găsite soluţii de minimizare a costurilor la nivelul bugetului. Va fi prea târziu dacă ne vom gândi la aceste probleme când vom avea oamenii în stradă!

Din punctul meu de vedere, ne aflăm în momentul în care Guvernul nu conştientizează matematica crizei, încercând orientarea fondurilor spre consum, spre infrastructură, lucruri care nici acestea nu se întâmplă în fapt.

Şi pe lângă acestea, observăm măsurile "canibale" împotriva mediului de afaceri: impozitul minim, al cărui efect nu va fi altul decât creşterea economiei subterane, deoarece acele mici firme cu câţiva angajaţi care au profituri reduse vor închide afacerile şi vor lucra la negru. Nu era momentul pentru introducerea unei astfel de măsuri. Dacă se dorea o educare a agenţilor economici, trebuia lăsată să treacă perioada de criză. Sau putea fi introdus acest impozit în 2007, când activitatea economică era bună şi rezultatele la buget s-ar fi simţit. Oricum nu se încasează bani la buget prin această măsură.

Mai mult, o altă măsură aberantă o consituie lipsa deductibilităţii combustibilului în sectorul privat, spre deosebire de sectorul public, unde se deduc 370 de litri pe lună. Este total nedrept ca eu, angajat de societate privată, să-mi achit benzina şi service-ul autoturismului din buzunarul propriu, cu care produc venituri şi implicit alimentez bugetul de stat prin taxe şi impozite, iar angajatul de la stat să beneficieze de 370 litri pe lună, acesta consumând din resursele bugetare pe care eu le creez, fără să apeleze la fondurile proprii pentru a-şi alimenta autoturismele din dotare. Este neconstituţional, toţi ar trebui să fim egali în faţa legii şi nimeni mai presus de ea. În această situaţie, autoturismele, în număr foarte mare, care participau la producerea de venituri, vor fi trase pe dreapta, nemaiplătindu-se tva, accize, piese de schimb,service, asigurări etc,deci afectându-se veniturile la bugetul statului. Iar acest lucru înseamnă, pe lângă îngreunarea activităţii companiilor, cu care deja ne confruntăm, limitarea brutală a consumului şi diminuarea încasărilor bugetare, totul resimţindu-se, în final, în deficit. Sunt chestiuni elementare: în perioadele de criză, nu poţi lua astfel de măsuri de împovărare a agenţilor economici. Nu se ia în considerare deloc psihologia crizei, când se introduc aceste măsuri. Rezultatul? La o unitate intrată la buget, vor fi ieşiri de cinci unităţi, după părerea mea.

Reporter: Ce soluţie aţi găsit dumneavoastră la problemele agenţilor economici?

Ionel Blănculescu: O altă soluţie, pe lângă reajustarea prin tăiere a infrastructurii industriale, prin remodelarea sistemelor şi fluxurilor economice pe care o poate gestiona Guvernul, alături de asociaţiile patronale, în opinia mea, o constituie realizarea unui Fond de Intervenţie şi Relansare Economică cu scopul de a ajuta companiile sănătoase care întîmpină probleme de lichiditate în această perioadă, în urma restrângerii consumului, să nu îşi agraveze problemele.

Acesta ar putea funcţiona sub autoritatea preşedinţiei şi operationalizat de Guvern, pe fondul unei situaţii inedite de forţă majoră şi de necesitate la nivelul economiei naţionale. În cadrul acestui Fond ar acţiona 10-20 de specialişti recunoscuţi din sectorul economico - financiar, care vor dori să se implice în proiect.

Cum ar funcţiona? Fondul ar urma să fie alimentat din bugetul de stat cu suma de un miliard de euro din care analiştii ar aproba, pe baza unei analize pertinente, modul de finanţare a companiilor aflate în dificultăţi financiare.

Pentru orice activitate a unei companii există un prag de rentabilitate, nivel la care veniturile sunt egale cu cheltuielilie, ceea ce înseamnă că profitul este zero. La acest nivel se pot plăti salariile, utilităţile şi alte costuri de supravieţuire.

Firmele se află, în acest moment, în situaţia în care costurile lor sunt mai mari decât veniturile, iar finanţarea de la bănci sau alte entităţi financiare este foarte greu de obţinut. Astfel, statul ar întinde o mînă de ajutor agenţilor economici prin acoperirea diferenţei între pragul de rentabilitate (nivel la care acesta poate supravieţui) şi nivelul vânzărilor efective. Când un producător ar vinde sub nivelul acestui prag, pe baza unei analize a companiei, pierderile ar putea fi acoperite de acest Fond prin deschiderea unei linii de finanţare, în schimbul unei părţi din capital (% din acţiuni).

După ce perioada de criză va fi trecut, s-ar stabili o modalitate de a returna acest credit pe o anumită perioadă, şi astfel, banii ar reintra în Fond.

De ce un miliard de euro? Deoarece cu această sumă ai posibilitatea să acoperi nevoile actuale din piaţă.

Franţa a aplicat acest sistem, iar valoarea Fondului este de 20 de miliarde de euro. O metodă care este pusă în practică în Franţa nu funcţionează la noi pentru că nu există interes. De altfel, prima dată când am făcut această propunere eram în noiembrie 2008, însă de atunci, chiar dacă am repetat-o în diverse suporturi media, a rămas fără ecou, consecinţele le vedem şi simţim astăzi. Aceasta este soarta noastră, a românilor, să fim condamnaţi să plătim înzecit, cât nu face o ieşire dintr-o criză, oricare ar fi ea. Am făcut-o de multe ori în istoria noastră recentă şi o vom mai face, cu siguranţă. Până atunci, puneţi-vă centurile de siguranţă, pentru că, aşa cum am previzionat de mai mult timp, chiar în această reputată publicaţie financiară, BURSA, scăderea economică din trimestrul al doilea al acestui an, clară pentru toată lumea, sper, ne va arunca în turbulenţele primei recesiuni economice serioase cu care cel puţin generaţia mea se va confrunta.

Reporter: Va mulţumesc!