Strategia de apărare este irelevantă când nu mai ai nimic de apărat

Caricaturistul american Walt Kelly l-a parafrazat, în anii Războiului din Vietnam, pe comandorul Oliver Hazard Perry, erou al Războiului din 1812 dintre Statele Unite şi Imperiul Britanic, printr-un dicton devenit celebru: "am întâlnit inamicul, iar acesta suntem noi".

După multe decade de la acel "accident", dar şi în ciuda numeroaselor lecţii ale propriei istorii naţionale, afirmaţia lui Kelly ar fi trebuit să constituie baza de pornire pentru construirea Strategiei Naţionale de Apărare în 2015.

La fel ca în varianta sa din 2010, documentul prezentat în faţa Parlamentului de către Preşedintele Klaus Iohannis include tot felul de ameninţări şi riscuri la adresa securităţii naţionale, însă lipseşte, din nou, un element fundamental: dorinţa şi motivaţia cetăţenilor de a apăra o ţară pe care nu o mai consideră a lor.

Nu, patriotismul nu a dispărut subit după o rezistenţă milenară în faţa încercărilor istoriei, ci a devenit mult mai puternică repulsia faţă de cei care au jefuit şi vândut ţara pe nimic, cunoscuţi sub numele de "clasa politică". Iar dacă ceva nu mai este al tău, de ce să îţi jertfeşti viaţa în zadar?

Pentru foarte mulţi români, ceea ce a mai rămas de apărat sunt datoriile perpetue către bănci, în urma exploziei creditării din deceniul trecut, explozie care a avut loc sub atenta "supraveghere" a unui instituţii fundamentale a statului, Banca Naţională a României.

Povara datoriilor, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru firme, nu apare nicăieri în strategia de apărare.

În 2010, strategia a fost construită "pentru o Românie care garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare". Din păcate, nu ni s-a spus şi despre generaţiile cărui viitor este vorba, iar la cinci ani de la aprobarea documentului, calea către prosperitate încă aşteaptă să fie deschisă.

"Pe o piaţă liberă, reuşesc să se menţină şi să dezvolte doar actorii economici care fac faţă concurenţei", se arată în strategia din 2010, unde se mai precizează că "un stat competitiv este unul în care membrii acestuia pot acţiona liberi, în scopul asigurării prosperităţii, demnităţii şi evoluţiei personale".

Vi se pare, stimaţi cititori, că românii sunt liberi să-şi urmărească propriul ideal de prosperitate şi demnitate? În ultimul sfert de veac această libertate a existat doar la nivel declarativ dintr-un motiv foarte simplu: dezvoltarea unei mase critice a întreprinzătorilor ar fi reprezentat cea mai mare ameninţare pentru actuala clasă politică şi pentru "abonaţii" permanenţi ai contractelor deosebit de profitabile cu administraţiile locale şi administraţia centrală.

În lista principalelor riscuri şi ameninţări la adresa României este inclusă fragilitatea sistemului financiar internaţional. Dar de ce nu este amintită şi fragilitatea sistemului financiar intern? Pentru păstrarea unui aşa numit echilibru, autoritatea monetară şi cea guvernamentală au trecut cu vederea comisioanele abuzive din sistemul bancar şi au promovat programe de susţinere implicită a acestuia, cum a fost cazul "Prima Casă".

La fel de "uitată" a fost şi dependenţa politicilor monetare şi fiscale de verdictul creditorilor internaţionali, în special FMI, care pare să aibă drept de veto asupra oricăror măsuri de reducere a poverii fiscalităţii, drept justificat prin necesitatea atingerii ţintelor de deficit bugetar.

Poate că astfel de presiuni ar fi fost acceptabile, dacă erau condiţionate de aplicarea unor măsuri pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale iresponsabile, astfel încât echilibrul bugetar să nu depindă doar de creşterea permanentă a impozitelor şi taxelor. Acest lucru nu s-a întâmplat, din păcate, iar autorităţile nu par să fie îngrijorate de creşterea datoriei publice. Oare prelungirea nepermisă a programelor de finanţare internaţionale nu reprezintă o vulnerabilitate deosebit de importantă a României?

Strategia din 2010 a inclus până şi campaniile de presă "denigratoare la adresa instituţiilor statului" în lista vulnerabilităţilor pentru securitatea naţională. Chiar nimeni din administraţia prezidenţială de atunci nu a realizat ridicolul situaţiei? O activitate transparentă a instituţiilor statului, urmată de rezultate vizibile şi concrete, ar fi fost suficientă pentru a neutraliza orice campanie de presă, indiferent de resursele financiare care ar fi stat în spatele acesteia.

Şi a venit 2015 cu o nouă strategie de apărare, construită pornind de la valoarea "demnităţii, înţeleasă ca atribut esenţial al persoanei umane". După decade de călcare neruşinată în picioare a demnităţii românilor, să înţelegem că a venit vremea schimbării?

Autoritatea prezidenţială şi celelalte puteri ale statului au la îndemână mijloacele prin care să redea această valoare cetăţenilor, însă este nevoie, în primul rând, să se elibereze de frica pe care o resimt în faţa unor oameni care sunt încrezători şi responsabili pentru propriul destin.

Din păcate, şi strategia din 2015, pe fondul noilor tensiuni politice şi militare la nivel global şi regional, uită rolul primordial al economiei în ceea ce constituite cadrul general de securitate al unei ţări.

Vulnerabilitatea reprezentată de "campaniile denigratoare din presă" în 2010 a fost preluată sub forma "acţiunilor informative ostile" în 2015 şi ridicată la rang de ameninţare.

Este adevărat că fenomenul corupţiei a primit acum o atenţie mai mare, dar a fost "uitată", din nou, cauza sa principală: jungla birocratică generată de necesitatea obţinerii unui permis, adeverinţă sau orice alt act oficial doar pentru a putea să-ţi câştigi existenţa. Deoarece nu s-a amintit că fenomenul corupţiei apare exclusiv în cadrul relaţiei dintre stat şi cetăţean, speranţele că fenomenul va fi eradicat până în 2019 sunt nule.

Dimensiunea economică ocupă un loc aproape neglijabil în noua strategie de apărare a ţării, direcţiile de acţiune fiind doar o înşiruire de obiective care nu pot fi atinse fără eliberarea deplină a spiritului antreprenorial.

Libera iniţiativă nu trebuie promovată, după cum se arată în document, ci trebuie eliminate integral doar piedicile puse chiar de stat în faţa cetăţenilor dornici să-şi construiască o viaţă mai bună.

Consolidarea capitalului autohton? Doar o altă iluzie, în condiţiile represiunii financiare promovate de Banca Naţională şi Guvern, care descurajează economisirea.

Nu este necesară parcurgerea cu atenţie a strategiei pentru a observa că toate obiectivele, de la reducerea decalajelor dintre regiuni, asigurarea unei capacităţi adecvate de apărare şi până la sănătate sau educaţie pornesc de la factorul economic.

Pe fondul politicilor economice dezastruoase din ultimii 25 de ani, capacitatea industrială s-a redus considerabil, iar restructurarea sectorului continuă să fie împiedicată de un cadru fiscal supradimensionat, pentru care toate IMM-urile par să fie doar "vehicule" al căror singur obiectiv este evaziunea fiscală.

O serie de exemple pe plan internaţional, în special Germania şi Elveţia, arată cât de important este sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii pentru dezvoltarea economică şi rezistenţa în faţa crizelor. Dimensiunile relativ reduse ale acestor firme le permit să manifeste un grad deosebit de ridicat de adaptabilitate la schimbarea condiţiilor de pe pieţe, atât a celor interne, cât şi a celor externe.

În aceste condiţii, structura economiilor naţionale este caracterizată prin ceea ce Nassim Nicholas Taleb numeşte antifragilitate, termen care defineşte "capacitatea unei entităţi de a beneficia de pe urma şocurilor, volatilităţii şi incertitudinii", fiind o caracteristică mult mai puternică decât robusteţea sau rezistenţa în faţa unor fenomene negative.

Când autorităţile promovează diverse politici economice, destinate încurajării sectoarelor "la modă" într-o anumită perioadă, rezultatele sunt mereu sub aşteptări, pentru că urmărirea intereselor de moment conduce la ignorarea efectelor secundare şi de ordin superior într-un sistem complex, cum este economia naţională.

În viziunea lui Mihai Eminescu din Scrisoarea a III-a, Mircea cel Bătrân îi declară sultanului Baiazid că "tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este", pentru că el "îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul". Din acest motiv "iubirea de moşie e un zid", care poate rezista şi în absenţa unei oştiri mari.

Acum, din păcate, nu mai mişcă prea multe-n ţara noastră. Râurile au fost "domesticite" cu ajutorul microhidrocentralelor a căror profitabilitate depinde exclusiv de certificatele verzi, iar ramurile codrilor au fost doborâte într-un jaf fără precedent în ultimele decenii, sub atenta "reglementare" a autorităţilor. Codrul nu mai este frate cu românul, pentru că a fost vândut, pe nimic, la export.

Nici despre oştire nu sunt prea multe de spus, din moment ce autorităţile au acceptat staţionarea tehnicii grele de luptă de la aliaţi pe teritoriul naţional.

Vor fi suficiente tancurile străine pentru descurajarea inamicilor? Nici pe departe, pentru că adevărata ameninţare la adresa securităţii naţionale nu vine din exterior.

O adevărată strategie de apărare pentru România de astăzi trebuie să pornească de la dictonul caricaturistului american Walt Kelly, "am întâlnit inamicul, iar acesta suntem noi", pentru că noi tolerăm, de un sfert de secol, o clasă politică profund ostilă dezvoltării ţării şi libertăţii personale a cetăţenilor ei.