Un preşedinte pentru liniştea cui?

De ce îşi desemnează partidele un jucător în bătălia prezidenţială? În funcţie de ce criterii? Care sunt interesele reale din spatele selecţiei? Ce pot câştiga şi ce pot pierde partidele care reuşesc performanţa de a aduce un preşedinte la Cotroceni?

De ce s-a înrădăcinat ideea că un candidat prezidenţial trebuie să fie în mod obligatoriu şi preşedintele partidului care-l susţine? De unde până unde? Este o necesitate? Este un mijloc de precauţie? Este o poliţă de asigurare? Sau este o garanţie că respectivul preşedinte va susţine şi va securiza grupurile ilegitime de interese? Să încercăm să răspundem cât mai obiectiv la provocările de mai sus, prin prisma experienţei traversate de România în cei 33 de ani care s-au scurs de la căderea comunismului.

În niciun manual de politologie din lume nu se prevede şi nu se susţine regula conform căreia un candidat prezidenţial trebuie să fie în mod obligatoriu şi preşedintele partidului care-l susţine. În definitiv, de ce ar fi acredită această teză? Pentru a-ţi asigura ascensiunea într-un partid politic până la cea mai înaltă funcţie, cea de preşedinte, este obligatoriu să ai o serie întreagă de calităţi, dintre care unele se potrivesc şi portretului robot al unui prezidenţiabil. Trebuie să dispui de cel puţin atâta carismă câtă e necesară pentru a te face plăcut în rândul membrilor propriului bazin electoral. Trebuie să fii suficient de versatil pentru a reuşi să uneşti şi nu să dezbini şi mai mult grupurile de interese divergente din interiorul propriului partid. Trebuie să fii un bun negustor; să ştii ce să cumperi, cu cât să cumperi, când să cumperi şi când să vinzi, cu cât să vinzi şi cum să vinzi. În acest scop, este obligatoriu să ai un discurs bun, convingător, un aspect plăcut, să ştii să socializezi şi, mai ales, să ştii cum negociezi, astfel încât să stăpâneşti toate resorturile organizaţiei pe întreaga suprafaţă a ţării. Trebuie să ai generozitatea de a şti să răsplăteşti, să dăruieşti, dar şi fermitatea de a-ţi decapita adversarii din interiorul partidului.

Toate însuşirile de mai sus sunt indispensabile unui şef eficient de partid. La acestea se adaugă şi câteva însuşiri, să le spunem de natură diplomatică, care te ajută să negociezi diverse înţelegeri cu celelalte formaţiuni politice. Un preşedinte al unui stat e bine să dispună de calităţile enumerate mai sus, dar în mod obligatoriu sunt şi alte lucruri care sub nicio formă nu trebuie să lipsească din pedigriul său. România este stat NATO şi UE. În consecinţă, persoana investită cu cele mai multe voturi ale cetăţenilor, pe parcursul mandatului său de cinci ani, trebuie să participe la un mare număr de reuniuni internaţionale şi trebuie de asemenea să întreţină intense contacte şi de altă natură cu omologii săi. De aceea, este obligatoriu ca cel desemnat să reprezinte un stat, cum este de pildă România, să cunoască bine minimum două limbi de circulaţie, să aibă maniere elegante, să ştie să se mişte într-o reuniune internaţională în mod natural, fără a fi stingherit sau strident. Dar pentru a atinge asemenea performanţe, persoana respectivă trebuie să aibă o temeinică cultură politică şi să dovedească o bună cunoaştere a raporturilor de forţe în plan regional şi mondial şi a intereselor uneori divergente, care animă comportamentul unor şefi de state sau de guverne. Ar mai fi multe de adăugat în acest sens, dar nu mi-am propus să schiţez aici capitolele unui manual, ci doar să vedem, pornind de la aceste câteva criterii, de ce nu este corectă prejudecată, atât de des vehiculată în ultima vreme, că în mod obligatoriu candidatul pentru cursa prezidenţială a unui partid trebuie să fie şi preşedintele partidului.

Să încercăm să aplicăm raţionamentele expuse mai sus prezumtivilor candidaţi, respectiv persoanelor al căror nume se vehiculează pentru înscrierea în campania prezidenţială. Primul şi cel mai important este Marcel Ciolacu. El s-a dovedit un abil şef de partid, capabil nu să dezbine, ci să unifice, în stare să îi ţină în şah cu câteva excepţii pe liderii tuturor filialelor şi, mai ales, ca preşedinte PSD, membru de frunte al unei coaliţii aflate la putere, iar acum ca premier, a demonstrat că ştie să-şi răsplătească colaboratorii sau să-şi facă colaboratori noi, promovându-i în poziţii importante în structurile administrative ale statului. Deci răsplătindu-i şi ţinându-i în acelaşi timp în şah, cu sabia lui Damocles deasupra capului, ameninţându-i tacit sau uneori explicit cu alungarea din paradis din motive de nesupunere. Pentru aceste abilităţi şi pentru multe altele, Ciolacu se dovedeşte a fi un preşedinte eficient al celui mai mare partid al României. Numai că nu toate aceste calităţi i se potrivesc unui viitor şef instalat la Cotroceni. Acolo, unele pot deveni chiar defecte. Şi, în orice caz, pentru a fi preşedinte, mai ai nevoie, fie şi numai în plan intern, să fii capabil să demonstrezi şi alte abilităţi. Cum ar fi cele legate de diplomaţie. Sau de modul în care, în perspectivă, ţinând cont de conjunctura externă, trebuie modernizată armata şi trebuie pus la punct, perfecţionat, un între sistem de apărare. Preşedintele trebuie să ştie să conducă Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, să utilizeze în interes naţional, dar şi să ţină în frâu, toate instituţiile de forţă şi în niciun caz să nu cadă în capcana de a ajunge în vreun fel la cheremul acestora. Marcel Ciolacu nu a demonstrat - şi se pare că nici nu are de gând să demonstreze - că dispune în acest sens de calităţile necesare. Poate tocmai din acest motiv, ezită să-şi asume în mod explicit o candidatură.

Cu atât mai puţin dispune de respectivele calităţi generalul cu patru stele Nicolae Ciucă. Închizând ochii şi admiţând prin absurd că acesta este chiar eroul de la Nasiriyah, respectiv singurul general român care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a câştigat o bătălie pe un front real de luptă, el tot nu dispune decât cel mult de calităţile unui militar de carieră. Spre deosebire de Marcel Ciolacu, el nici măcar nu s-a dovedit suficient de priceput pentru a conduce cum se cuvine Partidul Naţional Liberal, devenit din ce în ce mai mic şi culcat la pământ de o criză de identitate fără precedent. Cum Dumnezeu ar putea un personaj ca Nicolae Ciucă, oricât de mult ar fi împins în faţă de preşedintele Klaus Iohannis şi de grupuri de interese din propriul partid să îşi asume cu un succes cât de cât garantat, preşedinţia României?

Şi putem continua în acelaşi mod, oferind şi alte exemple din prezent sau din istoria recentă. Dar mă opresc aici. Precizând că realitatea, în special cea politică, este extrem de cinică. Că, de fapt, asemenea personaje cu calităţile şi defectele lor sunt împinse la înaintare de grupurile de interese din interiorul propriului partid, devenite ilegitime, conştiente de acest lucru şi care, înşurubându-şi protectorul la Cotroceni, vor să obţină o garanţie a continuităţii privilegiilor pe care le deţin. Dar dacă ştim - şi nu avem cum să nu ştim - cum se joacă această partitură a prezidenţialelor, măcar, fie şi doar în plan teoretic, să facem efortul de a renunţa la o prejudecată dovedită extrem de periculoasă, şi anume că preşedinte partidului trebuie să se înscrie în mod obligatoriu pe persoană fizică şi în competiţia pentru alegerile prezidenţiale. Poate că această prejudecată este benefică pentru mulţi dintre cei interesaţi, dar este profund malefică pentru şi mai mulţi, cei care formează poporul.