Vindem ieftin şi importăm scump forţă de muncă

În perspectiva următorilor zece ani, ţara noastră trebuie să găsească soluţii pentru acoperirea deficitului de forţă de muncă, deficit cauzat atât de oferta de locuri de muncă în străinătate, cât şi de structura slab calitativă, din punct de vedere al formării profesionale. Cel puţin după datele Comisiei Naţionale de Prognoză "golul" creat pe piaţa muncii este prognozat la 400.000 de locuri de muncă. Ramura construcţiilor prezintă cele mai mari vulnerabilităţi care nu sunt de ordin cantitativ ci calitativ, atât timp cât antreprenorii recurg la angajarea forţei de muncă necalificate, ma­joritatea provenind din mediul rural. De aici probleme, recunoscute de oficialii români.

"Înregistrăm o penurie de forţă de muncă în anumite domenii, cu precădere în domeniul construcţiilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care anumite lucrări publice întârzie" - declara, la sfârşitul lunii noiembrie, primul mi­nis­tru Călin Popescu Tăriceanu.

Două sunt soluţiile vehiculate până în prezent, ambele fără şanse de a remedia situaţia. De pildă, Guvernul a anunţat constituirea unui Comitet de lucru interministerial pentru stabilirea unei strategii de informare a românilor care lucrează în străinătate despre schimbările care au survenit în ultimii ani în salarizarea şi condiţiile de angajare în Româ­nia. Cu alte cuvinte se doreşte întoarcerea românilor la muncă în ţară. Un program generos dar, cel puţin în perspectivă, inaplicabil. Aici vorbim despre imensul decalaj dintre salarizarea în România şi nivelul din ţările Uniunii Europene. Studiile de specialitate demonstrează fără echivoc acest lucru.

Studiul "România în Uniunea Europeană Potenţialul de convergenţă", lucrare realizată de Prof. Univ. Dr. Marius Dinu şi lectorul univ. dr. Cristian Socol, menţionează: "Orizontul estimat al convergenţei relative cu UE-25 arată o situaţie dezastruoasă privind evoluţia salariului mediu în Româ­nia.

În ipoteza în care ritmul mediu anual de creştere al salariilor medii brute va fi de 6 la sută iar în UE-25 de 3 procente pe an, numărul necesar pentru a UE-25 , din acest punct de vedere, este de 98 (iar dacă salariul mediu brut în România ar creşte cu un ritm anual mediu de 10 la sută iar în UE-25 cu 3 la sută, atunci am ajunge din urmă UE -25 în 33 de ani."

Greu de crezut că muncitorii români vor reveni în ţară doar din patriotism, abandonând un salariu mediu de 2.129 de euro, media ţărilor UE, pentru un salariu mediu autohton de 482 de euro.

Tot greu de crezut că firmele româneşti vor aplica o politică sinucigaşă dublând, măcar salariile actuale. Aceasta ar fi calea cea mai scurtă către faliment, având în vedere că în prezent peste un milion de români lucrează în ţară pentru un salariu minim pe economie. Nici ca medie nu stăm bine. Un român lucrează în agricultură în ţară pentru 500 de lei lunar, dincolo încasează echivalentul a 2.800 de lei. În sănătate declajul este şi mai mare, echivalentul a 7.000 de lei faţă de 700 în România.

Tot mai des este vehiculată ca soluţie importul de forţă de muncă din Republica Moldova, Ucraina sau China. Nici aceasta nu va conduce la o reducere a costurilor cu forţa de muncă. Pe lângă costurile birocratice pentru obţinerea formelor legale de muncă, costurile salariale suportate de angajatori ajung până la dublu, cu consecinţele de rigoare asupra vânzărilor. Salariul minim garantat pentru un muncitor străin reprezintă nivelul mediu de salarizare din România, 1.077 de lei, un lux pe care, sincer, companiile româneşti nu şi-l permit.

Având în vedere aceste scenarii este clar că România va înregistra o lungă perioadă de timp un deficit de forţă de muncă în domenii în care sunt anunţate investiţii masive precum infrastructură, tehnologia informaţiei şi servicii.

Nu este un caz tipic ţării noastre, majoritatea ţărilor nou integrate în Uniunea Europeană, în special Polonia, confruntându-se cu astfel de crize. În cazul nostru lucrurile trebuie, totuşi, nuanţate, fiind reflectate în mod negativ efectele aşa ziselor reforme de restructurare şi reconversie profesionale, reforme care niciodată nu au fost calibrate la tendinţele globale ale pieţei forţei de muncă.