Zidul Chinezesc şi lumea nouă

Este la modă în ultimii ani să vorbim admirativ despre economiile emergente, în special de cele alintate cu apelativul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Marile puteri din noul val sunt văzute ca oportunităţi investiţionale, iar în ultimele luni, chiar ca salvatori ai Lumii Vechi (şi aici intră în mod paradoxal şi SUA). Ţările BRIC au câteva caracteristici în comun, unele bune altele mai puţin. Toate au creşteri economice impresionante, dar şi potenţial de volatilitate ridicat - adică aceste creşteri pot genera probleme în viitor şi nu sunt neapărat sigure pe termen lung. Toate deţin resurse umane şi materiale impresionante, ceea ce le oferă un avantaj competitiv important. Dar marile probleme ale ţărilor emergente în cauză şi pe care inves-titorii şi analiştii se prefac a nu le vedea sunt corupţia şi potenţialul unor tensiuni sociale extreme. După experienţa londoneză recentă şi revoluţiile arabe în desfăşurare, ameninţarea conflictelor sociale ar trebui să cântărească mult mai puternic atât în schema de evaluare a agenţiilor de rating, cât şi în procesul de gândire al investitorilor - ceea ce nu pare să se întâmple. Dar nu aceasta este tema articolului de astăzi.

China, potenţial cea mai mare piaţă a lumii (tatonată este adevărat de India, mai ales pe termen mediu şi lung), a devenit finanţatorul SUA şi partener comercial important al ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Încet dar sigur, China îşi reafirmă statutul pe care l-a deţinut mii de ani în istorie, ca cea mai importantă economie a lumii; totuşi, ameninţările ar putea fi mai mari decât oportunităţile. O ţară comunistă cu statut de putere mondială absolută ar trebui să ne sperie. Ideologic, comunismul a demonstrat că nu poate supravieţui decât cu preţul lipsei libertăţilor cetăţeneşti şi a acceptării (voite sau cel mai adesea impuse) a hotărârilor centralizate. Economic, alocarea de resurse şi deciziile care nu sunt luate de mecanismul de piaţă - chiar şi când acest fenomen se întâmplă în ţări denumite capitaliste - sunt instrumentele care conduc la dezastru pe termen lung din cauza ineficienţei şi implicării factorului politic în gândirea economică.

Cu toate acestea, nimeni nu este speriat astăzi de ajutorul venit din partea Chinei; ba dimpotrivă, multe ţări invită investitorii chinezi să le finanţeze proiectele de investiţii, să le cumpere titlurile de stat sau să le salveze sistemul financiar. Oficialii români în căutare de bani care să suplimenteze fondurile europene şi sursele bugetare sărace au asediat la rândul lor Marele Zid. Restanţieri la capitolul investiţii în infrastructură şi criticaţi constant de partenerii din UE pentru lentoarea cu care se modernizează statul român, guvernanţii şi-au depăşit reticenţele strategice şi aspiraţiile Euro-Atlantice pentru fondurile din China. Cooperarea cu marele stat din Orient este benefică pentru ambii parteneri: China poate accesa mai uşor spaţiul UE şi mai ales poate obţine participaţii în sectorul energetic românesc (proiecte în energia atomică şi termocentrale) - adică exact în unul din puţinele domenii în care România poate deveni competitivă pe plan european. Producerea şi furnizarea energiei către Europa este un domeniu interesant şi sunt puţine şanse să fim concuraţi de alte ţări central şi est-europene în acest domeniu. Ţările europene dezvoltate vor să scape de cvasi-monopolul rusesc în domeniul energiei, iar o alternativă din interiorul UE, chiar şi finanţată cu bani din China, pare deosebit de interesantă. Banii proveniţi din excedentul comercial al Chinei trebuie investiţi la randamente bune pe termen lung; titlurile de stat americane nu mai oferă aşa ceva (ba mai mult, nici nu mai sunt lipsite de risc), aşadar investiţiile în proiecte în care chinezii şi-au demonstrat abilităţile sunt o variantă ideală. Nimic mai simplu, deci, decât proiectele de infrastructură. Dacă investitorii chinezi vor reuşi să impună ritmul de lucru în construcţia de autostrăzi pe care îl au acasă (deh, virtuţile statului comunist...) ar fi posibil ca România să îşi facă planul la infrastructura rutieră, după decenii pierdute degeaba... Un ritm susţinut al proiectelor în infrastructură ar ajuta şi partea română prin folosirea forţei de muncă locale, deci scăderea şomajului în special în rândul populaţiei cu venituri mici - cu avantaje rezultând din scăderea presiunilor bugetare, dar şi asupra creşterii economice... Mai mult, s-ar atrage finanţările europene şi ne-am face şi lecţiile în faţa partenerilor noştri din UE.

Desigur, domeniul privat poate oferi şi el oportunităţi de investiţii pentru chinezi. În încercarea lor de a promova de la statutul de uzină a lumii la cel de lider tehnologic (un război în care ţările dezvoltate nu vor ceda prea uşor), chinezii trebuie să "pună piciorul" prin investiţii directe în SUA şi UE, apoi să îşi utilizeze avantajele de cost şi forţa financiară pentru a pătrunde pe pieţele respective. România poate oferi tocmai un astfel de cap de pod, beneficiind de forţa de muncă suficient de ieftină şi cu un nivel de calificare decent (este bine să renunţăm la sintagma de "înalt calificată", dacă ne gândim că rezultatele în domeniul învăţământului şi cercetării din Româ-nia sunt mai degrabă modeste în medie), dar şi cunoscători ai limbii engleze, avantaje punctate şi de oficialii români în vizita lor din China. Şi dacă produsele fabricate în China ne fac să fim încă reticenţi dacă nu sunt parte a unor produse finite occidentale de marcă, acest lucru s-ar putea schimba în viitor, când produsele chinezeşti destinate pieţei din UE ar fi produse în România... Un viitor neliniştitor, în opinia mea.