Dezgheţul Arcticii declanşează o nouă competiţie între marile puteri

Odată domeniul ur­şilor polari şi al oamenilor de ştiinţă, Arctica a început de câţiva ani să primeas­că din ce în ce mai multă atenţie din partea marilor puteri. Şi asta pentru că gheaţa se topeşte, iar noi resurse şi rute comerciale devin libere pentru exploatare.

"Regiunea a devenit o arenă pentru putere şi pentru competiţie, iar cele opt state Arctice (Danemarca, SUA, Canada, Rusia, Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda) trebuie să se adapteze la acest viitor", afirma Mike Pompeo, Secretarul de Stat al Statelor Unite, la cea de-a 11-a întâlnire ministerială a Consiliului Arctic din luna mai, ţinută în Finlanda.

Motivul pentru această dezvoltare epocală nu este, însă, menţionat de Pompeo. Media americană a scris ulterior că administraţia preşedintelui american Donald Trump a pus mari presiuni diplomatice pentru a bloca orice menţiune despre schimbările climatice din declaraţia comună a forului interguvernamental, acuzaţie respinsă ulterior de Departamentul american de Stat. Declaraţia trebuia să parafeze un acord al statelor arctice pentru o "cale sustenabilă" de guvernare a regiunii arctice în contextul schimbărilor climatice.

Cercetătorii spun că înainte de jumătatea secolului, creşterea temperaturilor va topi părţi din ce în ce mai mari din calota arctică de gheaţă, în fiecare vară. Potrivit experţilor NASA, în medie, Arctica pierde anual aproximativ 54.000 de km pătraţi de gheaţă (4,71 milioane de km pătraţi suprafaţă medie a gheţii arctice în septembrie 2018, de la 7,05 km pătraţi suprafaţă medie în septembrie 1979). În termeni procentuali, gheaţa din Arctic se topeşte în medie cu circa 13% în fiecare deceniu din 1979 încoace, iar din 1980 până în 2018, calota de gheaţă s-a diminuat cu 42%. La rândul lor, autorii Raportului Naţional de Climă al Statelor Unite din 2014 estimează că, până în 2050, Oceanul Arctic nu va mai fi acoperit deloc de gheaţă în timpul verii. Alte estimări arată că fenomenul va începe în 2036, când suprafaţa medie a gheţii arctice va atinge un nivel de doar 0,72 milioane de km pătraţi în luna septembrie.

"Vedem cum se deschide un ocean în timp real", spune Michael Sfraga, directorul Institutului Polar de la Wilson Center din Washington.

Marea Bering, ce împreună cu Strâmtoarea Bering reprezintă poarta de intrare/ieşire pentru noile rute comerciale arctice, va fi dezgheţată mai tot anul până la jumătatea secolului. Ultimele redute de gheaţă arctică de vară se vor găsi lângă insulele canadiene nordice şi Groenlanda, iar accesul la resursele naturale ale regiunii arctice va deveni, în general, mai facil. Dezgheţul va aduce profituri mari companiilor de petrol şi gaze din Occident, cel puţin dacă relaţia Vestului cu Rusia se îmbunătăţeşte, în contextul în care o parte semnificativă din depozitele exploatabile estimate de petrol şi gaze ale Arcticii, în valoare de trilioane de dolari, se află în apele teritoriale ale Rusiei (pe lângă diamante, uraniu, metale rare şi aur). Mările Barents şi Kara ar avea printre cele mai mari zăcăminte de hidrocarburi estimate în prezent, iar ExxonMobil, British Petrolium şi compania italiană Eni sunt doar trei dintre partenerii iniţiali ai Ros­neft în exploatările de hidrocarburi din cele două mări ruseşti, deşi proiectele de colaborare au încetinit pe fondul sancţiunilor aplicate pentru anexarea peninsulei Crimeea.

• Arctica se lansează în afaceri

Topirea gheţii arctice deschide, într-adevăr, noi oportunităţi economice pentru statele cu drepturi extinse în Cercul Arctic, şi nu numai.

În ceea ce priveşte Statele Unite, în seara dinaintea întrunirii oficiale a Consiliului Arcticii din luna mai, secretarul de stat Pompeo afirma: "A venit vremea ca America să ia atitudine ca stat arctic pentru viitorul Arcticii. Pentru că, deşi văzută de mulţi ca o regiune izolată şi stearpă, (...) Arctica este foarte bogată în posibilităţi şi resurse".

Discursul lui Pompeo a semnalat finalul unei schimbări de imagine a Arcticii care se desfăşoară de mai bine de un deceniu, potrivit jurnalistului american Neil Shea.

"Regiunea, considerată odinioară un pustiu îngheţat, este descrisă acum în mod frecvent drept frontieră în plină dezvoltare. Adică Arctica se lansează în afaceri", scrie Shea.

Topirea gheţii deschide noi rute comerciale (vezi poză 1) precum Calea Mării Nordului (eng. Northern Sea Route), ce se extinde la nord de Federaţia Rusă către Asia. Potrivit FinancialTimes, această rută alternativă ar fi cu circa 40% mai rapidă decât ruta tradiţională, prin Canalul Suez (13.500 de km faţă de 21.000 de km), iar în septembrie anul trecut, vasul danez Venta Maersk a devenit primul port­container care a parcurs Calea Mării Nordului călătorind din estul Asiei în nordul Europei.

Călătoria a fost cu zece zile mai scurtă decât ruta sudică prin Suez, sprijinită de un spărgător de gheaţă rusesc.

Pe lângă Calea Mării Nordului, o altă rută potenţială este Calea de Nord-Vest (eng. Northwest Passage), ce se extinde de-a lungul coastei nordice a continentului nord-american prin arhipelagul arctic al Canadei. Însă, spre deosebire de ruta pe lângă coasta Rusiei, Calea de Nord-Vest va ajunge să fie navigabilă cel puţin cinci săptămâni pe an de abia la jumătatea secolului.

Potrivit Raportului Naţional de Climă al Statelor Unite din 2014, accesul la noile rute comerciale ar putea reorganiza întreg sistemul global de trans­port marfă. Dezvoltarea "ar putea afecta interesele de securitate naţională ale SUA", punctează autorii, adăugând: "În timp ce aceste noi transformări oferă oportunităţi pentru dezvoltarea economică, ele reprezintă surse potenţiale de competiţie şi conflict pentru acces (n.r. navigaţie) şi resurse naturale".

Gheaţa reprezintă totuşi principalul factor de risc pentru navigaţia pe noile rute arctice, cel puţin în prezent. Se consemnează totuşi o tendinţă ascendentă în cazul voiajelor odată cu reducerea zonei acoperite de gheaţă marină. Anul trecut, numărul de nave care au traversat apele guvernate de Codul Polar Internaţional, un set de reguli ecologice şi de siguranţă, a fost 879, cu aproape 60% mai mare decât în anul 2012.

• Dezgheţul Arcticii a stimulat o nouă competiţie între statele interesate

Dezgheţul Arcticii, o mare de gheaţă ce reprezintă una dintre ultimele frontiere pe care omul nu a reuşit încă să o îmblânzească, a stimulat natural o nouă competiţie între statele interesate.

China a dezvoltat un interes major în proiect. Anul trecut, Beijingul a publicat o "cartă albă" în care îşi detaliază intenţiile în sfera Arcticii. În document, China se descrie drept un "stat aproape arctic" (n.r. near Arctic state) şi pune accent pe construirea, în colaborare cu alte ţări, a unui "Drum al Mătăsii Polar" dedicat comerţului şi cercetării. Noua rută comercială pe lângă coasta Rusiei ar reduce substanţial durata tranzitului vaselor din porturile asiatice şi pieţele europene. Pe lângă acest interes, chinezii susţin şi numeroase proiecte ruseşti de exploatare a resurselor din Cercul Arctic, atât pentru bună-voinţă, cât şi pentru propriul necesar de energie, în acelaşi timp acordând împrumuturi şi altor state arctice precum Islanda şi Groenlanda pentru dezvoltarea de infrastructură. În plus, China a început construcţia unei flote proprii de spărgătoare de gheaţă, o mişcare interesantă din partea unei ţări aflate la o distanţă de peste 4.000 de km de Polul Nord.

La rândul ei, Rusia, care are cele mai multe distrugătoare de gheaţă operaţionale din rândul statelor arctice, peste 40, este ţara ce ar beneficia cel mai mult de pe urma deschiderii noului ocean şi a noilor posibile rute comerciale.

Gheaţa dispare, în mod special, în zone care îi oferă Rusiei un avantaj strategic. Teritoriul arctic al Rusiei, ce numără două milioane de locuitori, reprezintă o cincime din întregul teritoriu rusesc şi 30% din produsul intern brut. Alături de Norvegia, dar la mare distanţă, Rusia a fost cel mai activ stat în dezvoltarea bazei sale în Arctic cheltuind miliarde de dolari pe infrastructură energetică, pe porturi, căi de transport, baze militare şi civile (zeci de baze în prezent) şi o flotă capabilă să navigheze în apele încă îngheţate. În aprilie, ministerul rus de finanţe lua în calcul eliminarea oricăror taxe pe profit, proprietate şi extracţia de resurse pentru proiectele de dezvoltare economică din Arctic, iar cincinalul ruşilor prevede investiţii de 82 miliarde de dolari, până în 2024, în regiunea sa arctică.

Totodată, alinierea dintre Moscova şi Beijing în tot ceea ce priveşte competiţia cu Vestul reprezintă o dezvoltare ce conturează direcţia şi dimensiunea integrării continentului eurasiatic, ideea ce stă la baza iniţiativei "One Belt, One Road" a Chinei. Trebuie totuşi spus că momentul când Calea Mării Nordului va deveni atât de rentabilă ca rută comercială alternativă încât să înlocuiască ruta prin Canalul Suez este la ceva vreme distanţă. Însă, după cum se observă, anumite state au reuşit să "fure

startul", cei mai interesaţi fiind chinezii. Interesul mai apropiat al ruşilor pare să fie concentrat pe ambiţii interne, respectiv exploatarea "noii baze strategice de resurse" ce se conturează în Arctic, potrivit lui Jonathan Markowitz, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Carolina de Sud.

• Pentagonul: "Investiţiile comerciale ale Rusiei în regiunea Arctică au fost egalate de investiţiile continue în capacităţi defensive şi activităţi care îi întăresc atât abilitatea de a-şi apăra propriul teritoriu cât şi abilitatea de a controla Calea Mării Nordului"

La celălalt capăt al planificărilor, Statele Unite şi celelalte ţări interesate din Occident, precum Canada, nu par să dea foarte multă importanţă Nordului, în ciuda declaraţiilor lui Pompeo, care par totuşi contrare reticenţei istorice americane în ceea ce priveşte luarea de angajamente în regiunea arctică. SUA au doar două spărgătoare de gheaţă învechite, iar în februarie Congresul american a aprobat, cu mare greutate, construcţia unuia nou după ani de întârzieri. Totodată, cele două state nord-americane nu au niciun port în largul Cercului Arctic, dar au dispute în privinţa suveranităţii asupra apelor şi strâmtorilor din arhipelagul arctic al Canadei, dispute ce au potenţialul să complice dezvoltarea rutei arctice nord-americane.

Guvernul canadian pretinde că anumite ape din Calea de Nord-Vest, în special cele din arhipelagul arctic canadian, sunt ape interne ale Canadei, ceea ce îi dă dreptul să blocheze orice tranzit, în timp ce Statele Unite şi mai multe state europene pretind că respectivele căi sunt strâmtori internaţionale prin care vasele pot naviga liber, în conformitate cu dreptul internaţional. Disputa teritorială este veche de şase decenii, pe parcursul anilor răsărind mai multe incidente diplomatice. Într-o ultimă iteraţie a lipsei de consens între cele două ţări pe subiect, în luna iunie a acestui an, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, Morgan Ortagus, a declarat că Statele Unite "consideră revendicarea apelor Căii de Nord-Vest de către Canada drept incompatibilă cu dreptul in­ternaţional".

În orice caz, declaraţiile lui Pompeo din luna mai arată că făuritorii americani de politică externă au început să conştientizeze că anumite ţări au început deja dezvoltarea şi aplicarea de strategii pentru Arctic.

În luna iunie, Pentagonul a publicat un document intitulat "Strategia Arctică", care trece în revistă principalele dezvoltări în regiune şi încearcă să propună o viziune pentru rolul Statelor Unite în Arctic. Departamentul de Apărare al SUA respinge eticheta Chinei de "stat aproape Arctic", notând că nu are revendicări teritoriale în Nord, ci doar doreşte să-şi faciliteze accesul la resurse şi la noile rute comerciale. În ceea ce priveşte Rusia, autorii strategiei notează că de la înfiinţarea, în 2014, a unui comandament central în Nord pentru forţele sale militare, Mos­cova şi-a intensificat prezenţa în regiune cu noi baze militare şi aeriene şi o reţea complexă de sisteme anti-aeriene.

"Investiţiile comerciale (şi strategice) ale Rusiei în regiunea Arctică au fost egalate de investiţiile continue în capacităţi defensive şi activităţi care îi întăresc atât abilitatea de a-şi apăra propriul teritoriu, cât şi abilitatea de a controla Calea Mării Nordului", punctează documentul.

Autorii scriu că abordarea strategică a SUA este bazată pe "construirea de conştientizare situaţională, intensificarea operaţiunilor şi consolidarea ordinii bazate pe reguli" pentru regiune.

Victoria Herrmann, preşedinte şi director al Institutul Arctic, un think-thank din Washington, notează că, deşi strategia "nu conţine nimic din ceea ce nu ştiam deja", ea reprezintă fundaţia pentru ca Congresul american să înceapă alocarea de resurse financiare şi militare pentru regiune.

"Este aproape un rezumat a ceea ce discutăm deja informal în Washington şi în comunitatea militară de câţiva ani. (...) Este un document către care Congresul poate să arate cu degetul şi să spună: «aceasta este o regiune de importanţă critică şi din această cauză avem nevoie de finanţarea unui spărgător de gheaţă adiţional. Acesta este motivul pentru care trebuie să alocăm fonduri pentru un port în apele de mare adâncime ale Arcticului»", a declarat Hermann pentru revista americană National Defense.

De menţionat că strategia SUA cere construirea a şase noi spărgătoare de gheaţă în următoriul deceniu, însă primele trei sunt aşteptate să devină operaţionale de abia în 2027. Este un contrast puternic cu cele peste 40 de astfel de vase ale Rusiei.

În orice caz, rămâne de văzut dacă politica arctică a Statelor Unite va depăşi faza infantilă a constatărilor şi a ofertelor de cumpărare a Groenlandei, unde se află singura bază militară din Arctic a SUA. Pe termen scurt, Pentagonul a anunţat că va reactiva Flota a 2-a a Marinei americane pentru a patrula în Atlanticul de Nord, la şapte ani după dizolvare, pentru a descuraja activităţile militare ale Rusiei din viitorul ocean nordic.