A fost utilizat aurul României în operaţiuni de manipulare a pieţelor?

În primul articol scris pentru BURSA, cu titlul "Pierderi importante ca urmare a modului de administrare a rezervei de aur a BNR", din 16 mai 2006, arătam că "rezerva de aur s-a menţinut relativ constantă în perioada 2000 - 2004, dar a crescut cota procentuală plasată pentru valorificare în străinătate", iar "datele privind aceste cote se regăsesc doar în rapoartele anuale ale BNR în limba engleză".

Am reluat afirmaţia într-un articol recent, "Prea târziu pentru repatrierea aurului României?", de la sfârşitul săptămânii trecute.

Într-un comunicat trimis redacţiei BURSA, reprezentanţii BNR arată că "nu există diferenţe de conţinut între versiunea în limba română şi cea în limba engleză a publicaţiilor" (vezi "Nu sunt diferenţe de conţinut între versiunea în română şi cea în engleză a rapoartelor BNR", ediţia online BURSA, 01.03.2019).

Da, este adevărat, acum nu mai există diferenţe, dar în 2006 existau diferenţe semnificative, iar atunci BNR nu a trimis nicio clarificare sau precizare pentru publicare. Reprezentanţii BNR subliniază că data creării rapoartelor nu are relevanţă, în condiţiile în care "odată cu lansarea noii versiuni a website-ului BNR, în martie 2009, fişierele existente în vechiul site (lansat în anul 2000) au fost preluate, treptat, şi, în unele cazuri, redenumite şi adaptate la noile standarde de prezentare".

Aşa să fie oare? Se pare că raportul pentru 2002, creat în septembrie 2003, a corespuns noilor standarde, dar nu şi rapoartele din 2003, 2004 şi 2005, care au fost create în decembrie 2008, înainte de rapoartele din 1998, 1999, 2000 şi 2001, care au fost create în ianuarie 2010.

Dincolo de "scăpările" privind data creării şi publicării rapoartelor anuale, în care situaţia administrării rezervei de aur este tratată cu superficialitate, problema "valorificării" acesteia ridică numeroase semne de întrebare.

După cum arătam în articolul din luna mai 2006, valorificarea rezervelor presupune împrumutarea lor pe o perioadă determinată către mari bănci internaţionale, care vând ulterior aurul şi investesc sumele obţinute în titluri financiare cu randament mai ridicat.

În acea perioadă, doar o singură organizaţie, GATA (Gold Anti-Trust Action Committee), susţinea că băncile centrale, cu ajutorul unor bănci comerciale sau de investiţii, manipulează preţul aurului astfel încât să ţină sub control aşteptările inflaţioniste ale populaţiei.

Într-un document de la BIS (Bank for International Settlements), din iunie 2005, a fost subliniat rolul cooperării între băncile centrale în scopul "influenţării preţurilor activelor financiare (în special aur şi valute) în circumstanţele în care a fost considerat necesar acest lucru" (vezi articolul "Revenirea «relicvei barbare»", BURSA, 05.06.2006).

Intervenţia băncilor centrale pe piaţa aurului a fost confirmată şi prin declaraţii ale fostului preşedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, în faţa unei comisii a Congresului american. "Băncile centrale sunt gata să împrumute aur în cantităţi tot mai mari în cazul în care preţul acestuia va creşte", a precizat Greenspan în iulie 1998.

Cu puţin timp înaintea declanşării crizei financiare globale, analiştii de la Citigroup au scris, într-un raport din septembrie 2007, că "vânzările de aur din rezervele oficiale au fost în mod clar coordonate pentru a stabili o limită superioară pentru preţul aurului". Prin această afirmaţie, una dintre cele mai mari bănci din lume submina direct "povestea" oferită publicului de către băncile centrale: acestea susţineau că vânzarea aurului era determinată de necesitatea diversificării rezervelor naţionale.

O analiză completă a implicării băncilor centrale pe piaţa aurului este dificilă din cauza modului mai puţin transparent al aces-tora de contabilizare a rezervelor de aur. Conform instrucţiunilor FMI, băncile centrale nu raportează separat aurul efectiv aflat în rezervele naţionale şi cel împrumutat sau utilizat în operaţiuni swap.

În articolul "O criză prea mare pentru FMI?" (BURSA, 25.05.2010) am explicat modul în care FMI recomandă contabilizarea rezervelor de aur.

Conform documentului "The Macroeconomic Statistical Treatment of Reverse Transactions", instituţia financiară internaţională recomandă "înregistrarea aurului împrumutat sau a depozitelor plasate de către autorităţile monetare ca parte a aurului monetar". Aceasta înseamnă, pur şi simplu, o dublă contabilizare a unor cantităţi de aur, respectiv exagerarea cantităţilor disponibile cu adevărat pe piaţă şi exercitarea unor presiuni de scădere asupra preţului.

Atunci mai scriam că semnele de întrebare privind dubla contabilizare a aurului "conferă credibilitate acuzaţiilor de manipulare a pieţei aurului de către băncile centrale, după cum susţine de peste 10 ani organizaţia GATA".

În 1999 a fost semnat Acordul de la Washington, prin care se stabileau condiţiile de vânzare a aurului din rezervele naţionale, iar presiunile de creştere ale preţului s-au redus considerabil.

"O creştere mai mare a preţului ar fi condus la prăbuşirea mai multor instituţii financiare, care ar fi putut determina o reacţie în lanţ. Deci, cu orice preţ, la orice cost, băncile centrale au trebuit să reducă la tăcere preţul aurului, să îl administreze. Fed-ul a fost foarte activ în reducerea preţului aurului. La fel a fost şi Marea Britanie", declara atunci Edward George, guvernatorul Băncii Angliei.

Acesta este contextul în care rapoartele anuale ale BNR încep să arate o creştere a plasamentelor în depozite externe, inclusiv pentru "fructificare".

Raportul anual pentru 2017 include o secţiune dedicată evoluţiei stocului de aur în perioada 1990 - 2017, unde este ilustrată repartizarea rezervei de aur între stocurile interne şi cele externe (vezi graficul).

Raportul anual din 1998 arată o creştere a rezervei de aur până la 100,3 tone, de la 93,9 tone în anul precedent, în condiţiile în care o cantitate de 104 kg din această creştere a reprezentat dobânda pentru plasamentele efectuate spre fructificare (12,5 tone).

Rezerva de aur a crescut în 2000 până la 104,955 tone, de la 103,367 tone, iar "cantitatea de aur plasată în depozite a crescut de la 50,4 la 51,1 tone".

În acest raport anual nu se mai arată explicit cât a reprezentat, cantitativ nu valoric, dobânda pentru aur, ci a fost raportată valoarea totală a dobânzilor şi a diferenţelor favorabile rezultate din operaţiunile cu metale preţioase, care s-a ridicat la 49,1 miliarde de lei vechi.

În raportul din 2001 se arată că "s-a optat pentru încasarea în dolari a dobânzilor cuvenite la depozitele de aur", iar "această opţiunea avut la bază posibilitatea reinvestirii dobânzilor încasate la randamente superioare oferite de piaţa valutară".

După mai mulţi ani, în contextul dezbaterilor din jurul legii dării în plată, oficialii BNR susţineau că dacă băncile au dat bani cu împrumut, datoria nu se poate stinge prin "rambursarea" în cărămizi, ci numai prin bani. Atunci care au fost adevăratele motive pentru care a fost acceptată plata dobânzii pentru aur în dolari?

Raportul anual al BNR din 2005 încă mai arăta că o parte semnificativă a aurului din rezerva naţională administrată de Banca Naţională era plasată în depozite la instituţii financiare internaţionale.

În condiţiile în care 61,25 tone se aflau la Banca Angliei, "din această cantitate, 10,09 tone erau plasate sub formă de depozite la termen la instituţii financiare clasificate în cele mai scăzute categorii de risc", se arată în raport, unde se mai subliniază că "aurul în formă de lingouri rămâne în permanenţă în custodia Băncii Angliei chiar şi atunci când este plasat sub formă de depozite la alte instituţii".

Tot în raportul anual pentru 2005 se mai arată că depozitele externe au fost plasate la Banca Angliei, Nova Scotia şi Fortis Bank Bruxelles, iar în anul precedent la Banca Angliei, Nova Scotia, Fortis Bank Bruxelles, Barclays şi Morgan Stanley NY.

Veniturile din plasarea rezervei de aur au provenit exclusiv de pe urma metalului împrumutat băncilor comerciale active pe această piaţă, însă această "valorificare" a presupus transformarea unui activ fără pasiv asociat într-un instrument financiar cu risc de contrapartidă.

Posibile explicaţii pentru trecerea la încasarea în dolari a dobânzii pentru plasamentele în aur sunt oferite de acţiunile unor bănci comerciale.

Banca olandeză ABN Amro îşi anunţa clienţii, în primăvara anului 2013, că aurul va fi păstrat de un nou custode, iar aceasta implică şi faptul că "nu se mai poate cere livrarea fizică directă" a aurului din conturile clienţilor (vezi articolul "Cât mai poate fi susţinută cacealmaua băncilor centrale pe piaţa aurului?", 24.04.2013).

Ulterior au apărut şi informaţii referitoa-re la refuzul LBMA (London Bullion Market Association) de a livra aurul fizic specificat în contracte, închiderea acestora realizându-se doar prin plata în numerar.

Aici trebuie precizat că investiţiile în aur fizic se pot face în conturi alocate, în care fiecare investitor ştie exact seriile lingourilor, şi conturi nealocate. În primul caz, investitorul este proprietarul direct al aurului, iar banca îl ţine în custodie în schimbul unui comision. Aurul din conturile nealocate este considerat proprietate a băncii, conform definiţiei de la BullionVault, iar acest tip de investiţie îl transformă pe cumpărător într-un creditor negarantat al băncii.

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după depăşirea fazei acute a crizei financiare au început să curgă şi acuzaţiile de manipulare a pieţelor, iar mai multe bănci centrale din Europa au fost supuse unor presiuni tot mai mari pentru repatrierea sau, cel puţin, auditarea transparentă a depozitelor externe.

Pe fondul crizei datoriilor suverane din Europa, banca centrală a Germaniei, Bundesbank, a fost acuzată că "nu a supervizat adecvat rezervele de aur ale ţării", concluzia fiind desprinsă dintr-un raport al Curţii Federale de Audit (n.a. vezi articolul "Cât aur mai au băncile centrale?", BURSA, 25.10.2012).

"Lingourile de aur nu au fost niciodată inspectate fizic de către Bundesbank sau de către auditori independenţi pentru a verifica autenticitatea şi greutatea lor", se mai arată în raportul de audit despre care au scris Handelsblatt şi Associated Press.

Oare lingourile din rezerva noastră când au fost ultima oară auditate? Iar dacă valorificarea s-a făcut fără mutarea lor fizică din depozitele Băncii Angliei, atunci nu ar trebui să fie foarte simplă publicarea unei situaţii exacte?

După câteva luni, Bundesbank a anunţat că va începe repatrierea aurului depozitat în străinătate (vezi articolul "A fost odată încredere între băncile centrale", BURSA, 17.01.2013). "Aurul reprezintă moneda de ultimă instanţă şi este bine să îl ai acasă", declara atunci un analist de la Commerzbank pentru MarketWatch.

Cotidianul Kronen Zeitung din Austria scria, în primăvara anului 2015, că procesul de repatriere a rezervelor de aur ale ţării de la Banca Angliei este în plină desfăşurare.

Decizia autorităţilor de la Viena a venit pe fondul publicării unui raport de audit în care sunt criticate "măsurile luate de autorităţi pentru păstrarea în siguranţă a aurului", în condiţiile în care s-au constatat "deficienţe în contractul de depozitare, printre care se remarca lipsa unei proceduri de auditare de către Banca Austriei a aurului din depozitele externe" (vezi articolul "Austria repatriază 110 tone de aur de la Londra", BURSA, 26.05.2015).

Analistul financiar Rob Kirby, un veteran al pieţei aurului, declara, în 2014, că "bancherii centrali încep să nu mai aibă încredere unii în alţii", acesta fiind unul dintre motivele pentru care Austria doreşte auditarea aurului plasat la Londra.

În ceea ce priveşte acuzaţiile de manipulare a preţurilor, autorităţile britanice subliniau, tot în 2014, că Barclays a fost un caz singular, în timp ce Financial Times scria că "practica influenţării unui etalon de tranzacţionare în scopul protejării contractelor derivate este o operaţiune de rutină în sectorul financiar" (vezi articolul "Se apropie de sfârşit manipularea pieţei aurului?", BURSA, 13.06.2014).

Mai mult, "cotaţia de la Londra este uşor de manipulat şi nu reprezintă un etalon bun", a declarat un profesor de la Stern School of Business din cadrul New York University pentru Bloomberg.

În aceste condiţii, nu ar fi mai simplu ca BNR, o instituţie care se mândreşte cu transparenţa sa, să facă un pas mare către liniştirea spiritelor agitate de noua propunere legislativă, prin publicarea unui audit exhaustiv al rezervei de aur şi oferirea unor explicaţii credibile cu privire la necesitatea menţinerii unor depozite externe considerabile?

Şi ar mai fi o întrebare: este prea târziu pentru repatrierea aurului României?