ADEVĂRATA SOLUŢIE PENTRU STOPAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE ANTROPICE ESTE IGNORATĂ DE AUTORITĂŢI Cât mai poate aştepta sfârşitul lumii, în timp ce omenirea consumă tot mai mult pe datorie?

Organizaţia Intergovern­men­tal Panel on Climate Change (IPCC) a publicat recent un nou studiu referitor la schimbările climatice, iar concluzia este că sfârşitul lumii este foarte aproape, prin 2040, dacă nu se vor lua măsuri urgente şi drastice de reducere a emisiunilor de gaze cu efect de seră.

Articole cu titluri menite să inducă teroare în populaţie au fost publicate în presa noastră şi cea internaţională, o teroare care să facă mai uşoară acceptarea unor noi taxe şi costuri, ale căror efecte le vor simţi disproporţionat tot cei defavorizaţi.

Din păcate, vocile care critică raportul IPCC, tot pe baza argumentelor ştiinţifice, nu primesc acelaşi spaţiu în presă.

De asemenea, marile trusturi de presă au "uitat" să spună că observaţiile meteorologice, pe baza cărora este rulat modelul climatic al IPCC, provin din baza de date HadCRUT4, care conţine numeroase erori de înregistrare a temperaturilor.

Descoperirea îi aparţine unui cercetător australian, John McLean şi a fost publicată în teza sa de doctorat, "An audit of uncertainties in the HadCRUT4 temperature anomaly dataset plus the investigation of three other contemporary climate issues", disponibilă online la adresa researchonline.jcu.edu.au/52041.

Mai recent, în octombrie 2018, McLean a publicat lucrarea "Audit of the HadCRUT4 Global Temperature Dataset", unde scrie că "o metodă comună, dar eronată, de ajustare a datelor creează o tendinţă falsă de încălzire".

În condiţiile în care primele observaţii din baza de date sunt din 1850, John McLean a descoperit că foarte puţine date din emisfera sudică au fost utilizate în primii ani la determinarea mediei globale a temperaturii. O acoperire globală de 50% a staţiilor de observare s-a înregistrat în 1906, în timp ce acelaşi grad de acoperire în emisfera sudică s-a înregistrat doar la mijlocul secolului trecut.

Interesante sunt şi "aberaţiile" de temperatură. Astfel, baza de date HadCRUT4 include temperatura medie din septembrie 1953 de la Păltiniş, de -46,4 grade Celsius (n.a. nu este greşeală de semn).

Conform datelor oficiale de la noi, cea mai scăzută temperatură înregistrată vreodată în România a fost -38,5 grade Celsius la Bod, iar minima absolută pentru luna septembrie a fost -15 grade Celsius, la staţia Vârful Omu.

Concluzia lui McLean este că "datele eronate pun sub semnul întrebării credibilitatea rapoartelor de la IPCC care se bazează pe HadCRUT4", iar "o verificare mai atentă a acestora în urmă cu mai bine de două decenii în urmă ar fi condus la evitarea politicilor privind schimbările climatice şi energia".

Oricât ar părea de ciudat, un avertis­ment cu privire la impactul cercetării asupra politicilor publice a fost lansat de preşedintele Eisenhower, în mesajul său către poporul american de la încheierea mandatului său.

După ce a avertizat cu privire la influenţa nefastă a complexului militaro-industrial, Eisenhower a vorbit şi despre revoluţia ştiinţifică şi tehnologică, marcată de "cercetarea care a devenit tot mai formalizată, complexă şi costisitoare".

Astfel, o parte tot mai importantă a cercetării a devenit dependentă de finanţările guvernului federal, iar una dintre consecinţele majore a fost "substituirea curiozităţii intelectuale prin contracte guvernamentale".

În aceste condiţii, preşedintele Eisenhower a avertizat că "deşi trebuie să respectăm cercetarea şi descoperirea ştiinţifică, trebuie să fim conştienţi de pericolul ca politica publică să devină captivă elitelor ştiinţifico-tehnologice".

Cotidianul The Australian a scris recent că auditul realizat de John McLean este luat în considerare la nivelul Institutului Meteorologic al Marii Britanii (Met Office), iar "erorile vor fi soluţionate la următoarea actualizare a bazei de date".

Cu toate acestea, purtătorul de cuvânt al Met Office a declarat că "numărul erorilor este foarte mic în comparaţie cu numărul total al observaţiilor, iar impactul lor este redus".

Dar dacă erori fundamentale există nu doar la nivelul datelor, ci chiar la nivelul modelelor climatice?

În cadrul unei conferinţe recente de la Porto, cercetătorii Karl Zeller şi Ned Nikolov au prezentat un model al temperaturii planetare, pornind de la datele NASA, conform căruia aceasta poate fi explicată doar cu ajutorul a două variabile: presiunea atmosferică şi distanţa faţă de Soare. Compoziţia atmosferei, inclusiv concentraţia de CO2, nu are niciun efect asupra concluziilor lui Zeller şi Nikolov, care au fost prezentate în articolul "New Insights on the Physical Nature of the Atmospheric Greenhouse Effect Deduced from an Empirical Planetary Temperature Model" din revista Environment Pollution and Climate Change, publicat în februarie 2017.

Richard Lindzen, profesor emerit la MIT şi fost membru al IPCC, de unde a demisionat, vine, însă, cu argumente şi mai dure împotriva actualului "consens ştiinţific" cu privire la schimbările climatice.

În cadrul ultimei conferinţe anuale a organizaţiei Global Warming Policy Foundation, profesorul Lindzen a prezentat lucrarea "Global Warming for the Two Cultures", disponibilă pe site-ul www.thegwpf.org.

Aici se arată că "opinia populară este aceea că un sistem complex multifactorial, cum este climatul, poate fi sumarizat printr-o singură variabilă, schimbarea temperaturii medii globale, care este controlată de o altă variabilă, dioxidul de carbon".

"Aceste afirmaţii sunt extraordinare şi se bazează pe un raţionament care seamănă cu gândirea magică", a mai declarat profesorul american, care îşi exprimă surprinderea că "naraţiunea a fost acceptată pe scară largă, inclusiv de către sceptici".

Richard Lindzen a mai subliniat că schimbările temperaturii globale sunt mult mai mici decât cele prognozate de modelele IPCC, iar "schimbarea antropică a climei nu pare să fie o problemă serioasă".

Chiar dacă influenţa omului asupra climei nu este o problemă serioasă, principiul prudenţei recomandă luarea unor măsuri pentru evitarea riscurilor sistemice cu potenţiale efecte globale.

"Nu avem nevoie de modele complexe pentru a justifica evitarea unor acţiuni", scrie Nassim Taleb în ultima sa carte, "Pielea în joc", iar "cu cât incertitudinea este mai mare, cu atât trebuie să fim mai conservatori".

Din nefericire, dintre soluţiile propuse de autorităţi pentru stoparea încălzirii globale, se remarcă prin absenţă poate cea mai evidentă, care a fost subliniată într-o analiză recentă a lui Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis.

După ce scrie că "îmbunătăţirea eficienţei energetice nu este suficientă pentru reducerea emisiunilor de CO2, mai ales la nivelul economiilor emergente", Artus arată că "stimularea creşterii globale prin împrumuturi nu este o politică responsabilă", deoarece "emisiunile de CO2 au o dinamică similară cu a creşterii economice".

Mai mult, stimularea creşterii economice prin creşterea datoriilor are ca efect şi creşterea riscului financiar, după cum mai scrie economistul francez.

Care este probabilitatea ca autorităţile să vină cu astfel de propuneri în faţa cetăţenilor şi apoi să acţioneze? Zero.

Conducătorii preferă să arate că le pasă prin promovarea energiei verzi, fără să ţină seama că Pământul este un sistem termodinamic complex, aflat sub puternica influenţă a Soarelui.

În ceea ce priveşte înlocuirea surselor convenţionale de energie cu energia solară sau eoliană, cotidianul Handelsblatt a publicat recent un articol în care se arată că "Germania nu se poate baza pe energia eoliană".

Conform datelor de la VGB PowerTech Association, în ciuda celor 29.900 de turbine şi a unei puteri instalate de circa 56 GW, puterea disponibilă reprezintă mai puţin de 1% din puterea instalată.

Oliver Then, directorul executiv al VGB, a declarat pentru Handelsblatt că nu este fezabil nici planul de a importa energie verde de la vecini când nu bate vântul în Germania, deoarece "producţia de electricitate din aceste surse manifestă un grad mare de sincronizare pe distanţe mari". Cu alte cuvinte, când nu bate vântul în Germania, este foarte probabil ca acesta să nu bată nici în Polonia.

În opinia lui Then, nici soluţia stocării surplusului de energie prin umplerea lacurilor de acumulare nu este fezabilă, în condiţiile în care ar fi nevoie de o capacitate de stocare de 1.000 de ori mai mare decât cea existentă în prezent, ale cărei costuri sunt prohibitive.

Dar să presupunem, prin absurd, că energia verde ar fi o soluţie pentru a continua creşterea economică prin acumularea unor datorii tot mai mari.

În afara scenariului unei migraţii în masă către stele, sentinţa de condamnare a planetei noastre nu va fi decât amânată.

Thomas Murphy, profesor de astrofizică la UCSD (University of California San Diego), a publicat, în 2012, pe blogul său, conversaţia cu un reputat profesor de economie, sub titlul "Economistul exponenţial se întâlneşte cu fizicianul finit".

Ajunşi la subiectul consumului de energie din SUA, care a crescut cu o rată anuală medie de circa 3% din 1650 până în prezent, Murphy a subliniat că tendinţa nu poate continua pe termen nedefinit, în condiţiile în care creşterea consumului de energie a depăşit creşterea populaţiei, ceea ce înseamnă o creştere a consumului de energie per capita.

Motivul vine din termodinamică, respectiv creşterea temperaturii planetei până la temperatura de fierbere în circa 400 de ani, corespunzătoare unei creşteri anuale medii de 2,3% a consumului de energie.

După cum a subliniat profesorul de astrofizică, nu este vorba despre încălzirea globală sau emisiunile de CO2, ci de căldura reziduală care nu mai poate fi eliberată suficient de rapid în spaţiu. De asemenea, fenomenul va avea loc inclusiv prin înlocuirea totală a surselor convenţionale de energie cu aşa-numitele surse "verzi".

Fizicianul de la UCSD i-a mai prezentat profesorului de economie date suplimentare, pe fondul insistenţei acestuia că "un profil stabil al consumului de energie, alături de utilizarea mai eficientă a acesteia, va face posibilă continuarea creşterii".

Thomas Murphy a arătat că la o creştere medie anuală de 2,3% a consumului de energie, omenirea va consuma în 400 de ani toată energia solară care ajunge la Pământ, iar în 1.400 de ani va consuma echivalentul Soarelui, în timp ce după 2.500 de ani omenirea va avea nevoie de întreaga galaxie.

După cum se observă, sfârşitul lumii nu este încă iminent. Dar cât va mai putea omenirea să consume accelerat şi din resursele reale viitoare, pe baza creşterii cu orice preţ a creditării, prin financializarea nesăbuită a economiei?