Autorităţile europene nu mai pot prinde trenul reformelor structurale

Victoria lui Donald Trump în cursa pentru Casa Albă a scos la iveală numeroase probleme pentru "societatea Vestică", probleme pentru care autorităţile au recurs, până acum, la subterfugii destinate ascunderii lor sub preş.

Deja au apărut numeroase ştiri referitoare la renegocierea unor tratate comerciale de importanţă globală şi la disperarea autorităţilor europene, care sunt obligate, în sfârşit, să ia în considerare realităţi economice negate în ultima decadă.

"Trump este un simptom al sistemului Vestic, care nu a reuşit să se adapteze şi acum încearcă să conducă printr-o retorică violentă şi prin atacarea cetăţenilor şi naţiunilor care propun modele politico-economice alternative", scriu analiştii de la Global Europe Anticipation Bulletin (GEAB).

Oare chiar aşa de jos au ajuns liderii europeni? Se pare că răspunsul este afirmativ, în condiţiile în care sunt foarte puţini cei pregătiţi să recunoască eşecul politicilor economice bazate, aproape exclusiv, pe o relaxare monetară fără precedent istoric.

Această cursă iresponsabilă către idealuri de creştere dependente de permanenta creare a creditului din nimic de către băncile comerciale a ajuns în faţa unui obstacol de netrecut.

Într-o analiză recentă, Patrick Artus, economistul şef al băncii de investiţii Natixis, scrie despre creşterea economică nesatisfăcătoare din zona euro că "nu poate fi corectată nici prin politica monetară şi nici prin cea fiscală".

Opinia lui Artus, printre puţinele critice la adresa noilor propuneri venite de la FMI şi OECD, care recomandă utilizarea mult mai agresivă a politicii fiscale, are la bază realitatea economică a anilor trecuţi de la declanşarea crizei financiare globale.

Pentru economistul francez "politicile monetare şi fiscale expansioniste au fost deja utilizate pe o scară aşa de largă în zona euro, astfel încât au devenit nu doar ineficiente, ci periculoase".

Acesta consideră că trebuie rezolvate întâi problemele structurale şi instituţionale ale regiunii, printre care identifică, în primul rând, "lipsa mobilităţii capitalului între ţările din zona euro". Mai există apoi şi deficienţe serioase ale sistemului educaţional, care se reflectă şi în "productivitatea redusă a muncii şi diseminarea slabă a noilor tehnologii la nivelul companiilor".

Pentru ilustrarea deficienţelor din sistemul educaţional, inclusiv la nivelul şcolilor vocaţionale, Artus foloseşte exemplul Franţei, Spaniei şi Italiei, unde se înregistrează şi un nivel ridicat al şomajului în rândul tinerilor necalificaţi.

În ceea ce priveşte productivitatea redusă, economistul şef de la Natixis o pune pe seama dezindustrializării şi a investiţiilor reduse ale companiilor în noile tehnologii.

Din păcate, autorităţile europene fie că nu înţeleg adevărata natură a "duşmanului", fie urmează dictonul "înţelept" al lui Jean-Claude Juncker, care spunea, încă din 2007, că "toţi ştim ceea ce trebuie să facem, dar nu ştim cum să fim realeşi după aceea".

Tocmai din acest motiv, concluzia lui Patrick Artus este că "dezbaterea referitoare la ponderea politicilor monetare şi fiscale în zona euro nu este serioasă".

Economistul şef de la Natixis a mai descoperit şi manifestarea unui fenomen aproape imposibil în zona euro, conform teoriei din manualele de economie: inflaţia şi creşterea economică, în loc să manifeste o corelaţie pozitivă, sunt corelate negativ (n.a. creşterea unui indicator este însoţită de scădere celuilalt) în zona euro încă din 2010.

Dacă fenomenul continuă să se manifeste şi în viitor, Artus consideră că "va exista un conflict permanent între obiectivele politicii monetare, respectiv angajarea completă a forţei de muncă şi stabilitatea preţurilor".

Într-o analiză ulterioară, Patrick Artus a "demontat" sistematic şi principalele concepţii greşite care stau la baza construirii politicilor economice, nu doar în zona euro ci şi în economii cum este a noastră.

Prima este aceea a "necesităţii înlocuirii politicii monetare relaxate printr-o politică fiscală de aceeaşi natură", în principal prin urmărirea unor programe de "investiţii" guvernamentale în infrastructură, deoarece "creşterea investiţiilor publice conduce la îmbunătăţirea perspectivelor de creştere economică pe termen lung".

Chiar aşa? Nici pe departe, în condiţiile în care "această opţiune este lipsită de sens, pentru că politicile fiscale expansioniste nu pot funcţiona decât pe fondul unor politici monetare ultrarelaxate, care să prevină falimentul statelor prin reducerea dobânzilor aferente datoriei publice".

Economistul şef da la Natixis "demontează" la fel de eficient şi propunerile pentru adoptarea unor politici care să stimuleze cererea agregată, care pornesc de la ideea că vor fi urmate de stimularea producţiei interne.

În ultimul rând, Artus abordează şi "investiţiile deficitare la nivelul companiilor" şi subliniază că "principala problemă în multe ţări membre ale OECD nu este nivelul investiţiilor, ci calitatea acestora".

Iar aici, nici politica monetară şi nici cea fiscală nu pot face nimic. Dimpotrivă, politica monetară a BCE nu a făcut decât să conducă la creşterea volatilităţii preţurilor activelor financiare, la deteriorarea perspectivelor sistemului bancar şi la amplificarea excesivă a riscului referitor la ireversibilitatea relaxării cantitative, din cauza pierderilor masive generate de stoparea procesului de achiziţie a titlurilor financiare prin tipărire.

În acest stadiu al crizei globale, simpla relaxare a unor reglementări economice nu mai poate fi privită drept o "reformă structurală" care să faciliteze repornirea motoarelor economice. Adevăratele reforme structurale nu se pot realiza decât în sectorul privat, pe baza unui cadru legislativ care să permită adaptarea permanentă la noile condiţii de piaţă.

Autorităţile europene pot face acest lucru doar dacă "uită" ce a spus odată preşedintele Comisiei Europene, referitor la "cum să fim realeşi după aceea".

Oare idealul european nu merită sacrificiul politic al celor care au adus Uniunea Europeană în pragul dezmembrării şi intrarea lor în "cartea neagră" a istoriei, mai ales că alternativele nu mai există?