BANCA NAŢIONALĂ SUB DICTATUL LEGII În rezerva internaţională calculele sunt exacte până la a patra zecimală

Stocul de aur al Băncii Naţionale are istorie. Dramatică. Crescând şi scăzând în condiţii şi determinări istorice concrete. Externe şi interne. Astăzi, ocupăm locul 35 în lume, între cele peste190 de ţări care fac raportări organismelor internaţionale privind rezervele lor de aur.

Tema comentariului meu de astăzi este legată de împrejurări cu determinări puternice în structura rezervei metalice a Băncii Naţionale. Şi cu reverberaţii la fel de puternice peste timp. Două decizii, ambele politice, una din anii 1970 şi alta din anii 1980, suprapuse, au produs un şoc resimţit încă mulţi ani după decembrie 1989. Prima, obliga Banca Naţională să cumpere (şi a făcut-o timp de două decenii) peste 600 de tone de argint de care nu avea nevoie. Argint produs în ţară şi refuzat de pieţele internaţionale. A doua decizie, cea din anii 80, a dus la vânzarea a jumătate din stocul de aur în contul datoriei externe. Intrebare logică: de ce a fost nevoită România, atunci, să vândă aur înainte de a-şi vinde excedentul de argint?

• Riscul ignorării raporturilor de cauzalitate

Am schiţat un răspuns într-o ediţie recentă a ziarului "Bursa". Probabil cu insuficiente detalii despre experimentul cu argintul iradiat de la începutul anilor 1970, la Institutul Naţional de Cercetări Chimice, de vreme ce, la Antena3, ziarişti cu experienţă au suspectat de manipulare ceea ce era în fapt o necesară explicare a raportului de cauzalitate între experimentul invocat şi urgenţa reîntregirii stocului de aur după 1990.

Ei bine, în legătură cu rezervele internaţionale nu există nici un interes de manipulare. Evidenţele şi calculele sunt exacte până la a patra zecimală. Şi citibile pentru întreaga planetă financiară în orice moment.

Pentru publicul interesat - inclusiv pentru cei ce pun întrebări fără să caute răspunsuri sau îşi răspund cu propriile supoziţii - există site-ul BNR. Şi totuşi! Ignorând sursa directă, de trei luni un grup de presiune acuză Banca Naţională de toate relele din lume. Provocat fiind, am luat cu de-amănuntul arhivele BNR, împreună cu experţi în metale preţioase, pentru a aduna tot ce este relevant în legătură cu stocul de rezervă. Am consultat toate registrele privind mişcările de aur. Şi de argint. Am examinat documente, am analizat registru cu registru, operaţiune cu operaţiune, an de an, din 1968 şi până la zi.

Unde a fost cazul, şi a fost, ne-am întors în timp până în anii interbelici. Pot, deci, să afirm că toate evidenţele, întreaga gestiune sunt într-o ordine desăvârşită, până la cele mai mici detalii. Şi exprimate în sume absolut exacte, cu calcule absolut riguroase.

Şi atunci ?!?... Cum a ajuns un detaliu dintr-o temă de cercetare - iradierea unei mostre de argint într-un experiment cu scopul reducerii consumurilor tehnologice în industria românească - să devină din ţânţar armăsar pe piaţa internaţională a argintului? Răspunsul îl dă istoria: ...pieţele sunt sensibile iar investitorii sunt ...animale sperioase. Plus războaiele comerciale. Aşa că de la o cantitate infimă de argint iradiat în cadrul unei teme de cercetare s-a ajuns la avertismente că...ar fi ceva cu argintul românesc. Deşi nu era nimic. Şi astfel, timp de douăzeci de ani, nici măcar un singur gram de argint românesc nu a mai fost acceptat dincolo de graniţe. Iar ponoasele au fost trase de Banca Naţională. În decembrie 1989, când s-a tras linie între două sisteme istorice, în tezaurul BNR rămăseseră doar 51,5 tone de aur fin şi se aglomeraseră 400 de tone de argint. O disproporţie împovărătoare: prea puţin aur şi prea mult argint.

• Argint contra aur, ultimul tren

Cum de se adunase, la Banca Naţională, atât de mult argint într-un moment în care acest metal nu mai intra în calculul rezervelor internaţionale păstrate la băncile centrale? Cauza era blocajul de după zvonul cu argintul iradiat, de la începutul anilor 1970. Exportul de argint, care până atunci mersese ceas, intrase într-o fundătură. Dar la Baia Mare se producea în continuare argint. An de an. Industria românească nu folosea însă decât o mică parte din ce se producea. Iar cererea cabinetelor dentare şi a atelierelor de bijuterii era infimă. În economia ţării apăruse o problemă gravă.

Soluţia politică a fost să-l cumpere Banca Naţională. Aşa că în tezaurul BNR se tot aduna argint. Întâi zeci, apoi sute de tone. Banca Naţională îl plătea. Iar la Baia Mare era realizat profitul planificat, salariaţii îşi primeau retribuţiile, producţia mergea mai departe.

În ce temei dăduse Ceauşescu această indicaţie? Avea lege. De ce Banca Naţională, care în decembrie 1989 avea un stoc de argint de 400 de tone, în întregime excedentar, a continuat să cumpere de la Baia Mare încă vreo câţiva ani? Peste 200 de tone. O obliga legea. Deci, 600 de tone de argint excedentar şi un important deficit de aur. O povară ce impunea o soluţie de urgenţă. BNR a început să cumpere aur de la Baia Mare, de la întreprinderile care aveau surplus şi de la populaţie. Dar, întâi şi întâi, a schimbat argintul contra aur. Unde? Pe marile pieţe internaţionale. Nu mai era proscris argintul nostru pe aceste pieţe? Era! Trei ani au durat strădaniile BNR să convingă piaţa elveţiană şi piaţa londoneză că argintul românesc este curat şi de bună calitate. Au fost verificări peste verificări. Şi nu la poarta Băncii Naţionale cum s-a glumit sarcastic într-o emisiune Antena3 - ci, în marile laboratoare ale lumii. Aşa cum se fac astfel de teste, cu repetate probe luate din tezaurul BNR. Întreaga cantitate de argint a fost acceptată. 616 tone. Schimbul pe aur s-a făcut în cel mai bun moment pentru noi. Am prins ultimul tren. De atunci, pe pieţele internaţionale, argintul s-a tot ieftinit şi aurul s-a tot scumpit. Am primit 9 tone. Dacă schimbul s-ar fi făcut astăzi, am fi luat ...sub o tonă!