BCE aruncă vina pe angajaţi şi pe angajatori pentru creşterea preţurilor

Când BCE a trecut la scăderea agresivă a dobânzilor, până la zero sau valori negative lipsite de orice logică economică, decizia a fost justificată prin necesitatea asigurării stabilităţii preţurilor.

Cu alte cuvinte, BCE urmărea creşterea inflaţiei până la circa 2%, adică recunoştea că reducerea dobânzilor şi programele de relaxare cantitativă vor determina creşterea preţurilor.

Toate băncile centrale au ca obiectiv stabilitatea preţurilor, deşi modul în care definesc "stabilitatea", în general o rată a inflaţiei de circa 2%, arată fie rea voinţă sau pur şi simplu analfabetism funcţional, deoarece o creştere exponenţială a preţurilor nu are cum să reprezinte stabilitate. Cel puţin aşa spune matematica elementară a funcţiilor exponenţiale, care se învaţă, cel mai târziu, în liceu.

Se pare că doar Riksbank, banca centrală a Suediei, a ajuns la concluzia că minciuna este prea mare. Obiectivul său de politică monetară nu este "asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor", ci "menţinerea unei rate scăzute şi stabile a inflaţiei", adică este recunoscut direct faptul că se urmăreşte degradarea continuă a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Nu au trecut mulţi ani de când "adevărul" propovăduit de oficialii BCE era că tiparniţa şi dobânzile scăzute sau negative reprezintă instrumente a căror utilizare conduce la creşterea preţurilor. Acum "adevărul" este altul. Pe contul oficial de Twitter al instituţiei este lansată o "provocare", cu ocazia publicării unei analize referitoare la factorii care influenţează inflaţia, iar cititorii sunt întrebaţi "Ce determină cu adevărat inflaţia? Profiturile sau salariile?"

Pe contul de Twitter al BCE nu se spune absolut nimic despre tiparniţă, prezentată nu demult ca instrument esenţial al politicii monetare, cu rol foarte important în asigurarea stabilităţii preţurilor.

Se spune, în schimb, că "atunci când preţurile sunt mari, muncitorii cer salarii mai mari, iar firmele vor creşte din nou preţurile", iar "continuarea acestei bucle îi face pe toţi mai săraci".

Dar ce a fost înainte ca preţurile să fie mari? S-a ajuns acolo printr-o "minune"? Sau poate a fost intervenţia unei forţe "exogene", aflate dincolo de capacitatea de înţelegere a băncilor centrale?

Este absolut degradant şi abject modul în care se încearcă aruncarea vinovăţiei pentru inflaţia fără precedent din zona euro asupra angajaţilor şi angajatorilor, două categorii care par să fie considerate subumane, minate doar de o lăcomie fără margini, spre deosebire de autorităţile fiscale şi monetare altruiste, caracterizate de un umanism fără precedent istoric. Tocmai din acest motiv, aceste autorităţi indispensabile sunt primele care îşi indexează salariile cu inflaţia, iar apoi avertizează că orice alte revendicări salariale reprezintă ameninţări grave la adresa stabilităţii economice.

"Pălmaşii" de la BCE au parte de acelaşi tratament. Încă din ultima parte a anului trecut au apărut informaţii în presă despre cererile de majorare a salariilor, însă acestea au fost ignorate şi apoi considerate nejustificate de conducerea instituţiei, în frunte cu preşedintele Christine Lagarde.

Reuters a scris recent că personalul BCE îşi pierde încrederea în conducere, conform rezultatelor unui sondaj realizat de sindicatul IPSO. Peste două treimi dintre participanţi au declarat că încrederea în preşedintele Lagarde şi în conducerea executivă le-a scăzut, ca urmare a creşterii puternice a inflaţiei şi a reticenţei în aprobarea unor majorări salariale corespunzătoare.

Purtătorul de cuvânt al BCE a răspuns cu rezultatele unui sondaj intern, conform căruia 83% dintre cei aproape 3.000 de participanţi s-au declarat mândri că lucrează la BCE, iar 72% au subliniat că recomandă acest lucru.

"Preţurile ridicate la energie au afectat veniturile reale. Modul de repartizare a acestor pierderi se află în centrul negocierilor recente dintre firme şi lucrători. Dacă ambele părţi încearcă să compenseze în mod unilateral orice pierderi de venituri reale, acest lucru ar putea declanşa creşteri succesive ale salariilor şi preţurilor şi ar putea crea riscul unei spirale ascendente care ar putea să îi facă pe toţi mai săraci", se arată în deschiderea articolului "How tit-for-tat inflation can make everyone poorer", despre care autorii declară că "nu reprezintă în mod necesar opiniile Băncii Centrale Europene şi ale Eurosistemului".

Concluzia implicită a afirmaţiei este că toată lumea trebuie să accepte o pierdere a veniturilor reale pentru a nu se ajunge la extinderea sărăciei.

Autorilor pare să le scape nuanţa că pierderile din veniturile reale înseamnă sărăcire pentru cei afectaţi, iar concluzia ar fi că toată lumea trebuie să accepte sărăcirea pentru a nu se ajunge în situaţia în care toată lumea este mai săracă.

În ceea ce priveşte preţurile energiei, nu sunt abordate în niciun fel cauzele. Nu se aminteşte nimic despre politicile promovate la nivel european înainte de declanşarea conflictului din Ucraina şi nici despre efectele embargoului impus de autorităţile europene asupra importului de energie din Rusia.

Dacă va continua, spirala preţuri - salarii - profituri va muta aşteptările inflaţioniste pe termen lung şi mai departe de ţinta de 2%, după cum arată economiştii de la BCE, care mai susţin că "profiturile din zona euro au crescut mai rapid decât costurile cu forţa de muncă de la începutul anului 2022, iar în unele sectoare încă de la sfârşitul anului 2019". Despre presiunile de preţ din zona euro se spune că "au crescut puternic din a doua jumătate a anului 2021".

Pe baza datelor referitoare la deflatorul PIB-ului din zona euro, autorii subliniază că "analiza contribuţiei relative a profiturilor unitare şi a costurilor de muncă unitare la formarea presiunilor de preţ arată că, din punct de vedere al perspectivei istorice, efectul profiturilor a fost excepţional în ultimul an".

Analiza pare să se încheie într-o notă uşor optimistă, în condiţiile în care autorii amintesc de ultimele prognoze de la BCE, conform cărora atât costurile unitare cu forţa de muncă, cât şi marjele de profit "vor creşte mult mai moderat în următorii trei ani", pe fondul "unui declin gradual al inflaţiei, determinat de preţurile mai reduse ale energiei şi ale altor materii prime". Pe lângă acestea, "politica monetară restrictivă a BCE va conduce la temperarea cererii".

Este prezentat şi un scenariu pesimist, în care angajaţii şi angajatorii caută să compenseze pierderile din veniturile reale, iar aceasta va conduce la amplificarea spiralei salarii - preţuri şi va avea efecte de durată asupra inflaţiei.

În opinia autorilor, "este esenţial să se evite un astfel de scenariu", însă nu este clar deloc cum este posibil aşa ceva, dincolo de accentul pus asupra speranţei că preţurile energiei şi materiilor prime se vor tempera în anii următori.

Dar cum vor putea aceste preţuri să se tempereze, când va creşte exponenţial cererea pentru materiile prime necesare atingerii ţintelor "verzi", pe fondul unor deficite majore la nivelul capacităţilor de producţie, iar extragerea acestora presupune şi o creştere masivă pentru sursele de energie clasice şi combustibilii fosili? Poate că în analize viitoare, angajaţii BCE vor încerca să răspundă şi unor asemenea întrebări.

Până atunci, este mult mai simplu ca oficialii BCE să lărgească cât mai mult aria de căutare a ţapilor ispăşitori, deoarece nu vor recunoaşte niciodată că politicile monetare şi fiscale dezastruoase, completate de lipsa completă a oricărei responsabilităţi a autorităţilor, reprezintă adevărata cauză a inflaţiilor mari.