Controlul dezechilibrelor într-o uniune monetară nu poate fi o problemă strict naţională

Am aşteptat cu mare interes raportul Comisiei Europene, ce conţine propuneri de reformă a Uniunii Monetare şi Economice (în prescurtare ZE). Aceste propuneri reiau idei conţinute în "Raportul celor 5 Preşedinţi" din iulie 2015 şi privesc noi instrumente şi măsuri de reglementare care să permită statelor membre să absoarbă şocuri fără costuri excesive. Raportul Comisiei reliefează ceea ce a fost mult timp teritoriu opac în dezbaterea din România privind aderarea la ZE şi anume: un design defectuos care nu a ajutat convergenţa în mod sustenabil, care nu oferă instrumente de atenuare a şocurilor asimetrice într-o uniune marcată de eterogenitate considerabilă. Propunerile de constituire a unui fond de stabilizare (eventual un buget al ZE, Fond Monetar European), completarea Uniunii Bancare cu o schemă colectivă de garantare a depozitelor, un fond de rezoluţiune comun solid, active financiare sigure bazate pe obligaţiuni suverane etc., sunt paşi importanţi pentru a face ZE viabilă.

Într-un nou text în Bursa ("Tot mai departe de euro?", 7 iunie), domnul Theodor Stolojan reia o serie de argumente ce pot fi rezumate la două teze: a) controlul dezechilibrelor este condiţie sine qua non de aderare; b) nivelul de dezvoltare contează mai puţin, chiar dacă nu este irelevant. Rămân la ideea că nu se poate face abstracţie de decalaje economice mari întrucât mersul dezechilibrelor este sub impactul unor înzestrări diferite cu factori de producţie. Iar mişcarea de capitaluri este însoţită de excese; cicluri financiare conduc la fluctuaţii de activitate economică de mai largă sau mai mică amplitudine - în situaţii exacerbate, de dinamici tip "avânt şi prăbuşire". Nu numai erori de politică economică internă explică diferenţe de competitivitate şi dezechilibre de balanţă de plăţi între ţări din ZE. Tocmai de aceea, ceea ce propune acum raportul Comisiei nu sunt reforme superficiale ale design-ului şi mecanismelor din ZE. Quod erat demonstrandum.

Teza privind capacitatea internă de control al dezechilibrelor este corectă până la un punct. Dacă nu ai finanţe sănătoase (care înseamnă deficite structurale mici, venituri fiscale ce pot asigura bunuri publice de bază etc.), este o iluzie să crezi că te poţi alătura ZE. Iar aici avem în România o problemă mare, care nu poate fi rezolvată în câţiva ani.

Dar teza privind capacitatea internă nu este, repet, valabilă în totalitate. Şi afirm aceasta făcând legătura cu eterogenitatea din ZE, cu decalaje de dezvoltare importante şi nevoia unor instrumente de absorbţie a şocurilor asimetrice, cu un alt "policy stance" la nivelul ZE, de investiţii mai mari. Referitor la acest al doilea aspect, este de presupus că surplusul de cont curent al ZE (circa 2-3% din PIB în ultimii ani) ar trebui să conducă la un euro mai puternic. Dar, o monedă comună mai tare ar cauza stricăciuni suplimentare în ţările cu economii mai puţin competitive - unde şomajul este înalt, de două cifre.

Unii economişti susţin că surplusuri externe masive ale unor state membre (al Germaniei în special) derivă din îmbătrânirea populaţiei, ce ar accentua propensiunea spre economisire. Dar îmbătrânirea are loc peste tot în Europa, deci nu poate fi o explicaţie în sine. Altele sunt cauze de fond şi ele ţin de forţa economiei germane, de orientarea sa pronunţată către export şi, nu în cele din urmă, de aranjamentele de politici şi mecanisme în interiorul ZE. Oare o ţară cu un surplus de cont curent de 8,5-9% din PIB ar putea avea raporturi de schimb ale unei monede proprii faţă de alte valute ca cele pe care le are euro actualmente? Nu ar fi influenţat puternic şi gradul de utilizare a forţei de munca? De aceea contează mult politicile la nivelul ZE.

Doctrina oficială actuală a funcţionării ZE este că transferuri fiscale între ţări nu sunt necesare (bail-out-ul este interzis prin tratate); ea este de înţeles prin prisma unor realităţi politice şi constituţionale. Dar, este de observat în acelaşi timp că sunt state membre ce au un beneficiu excepţional în condiţiile unui euro mult subevaluat în ce le priveşte - Germania iese în prim plan în această privinţă. Deci, lucrurile sunt mai complicate şi cer clarificări importante. Chiar bail-out-ul a fost, în cele din urmă, practicat prin instrumente sui generis, prin operaţiuni speciale ale BCE (în virtutea funcţiei de facto de "lender of last resort").

Este corectă teza că ţări dezvoltate pot deregla prin politicile lor arii învecinate extinse; este vorba mai ales de ţări mari, dintre care unele emit monedă de rezervă. Exemplele folosite de dl. Stolojan invită însă la observaţii. Astfel, criza financiară declanşată în SUA s-a răspândit rapid întrucât sistemul bancar european era nu mai puţin intoxicat de derivative. Criza nu a fost o "problemă americană", cum şi acum susţin unii politicieni europeni; criza a avut trăgaciul peste Ocean, dar are obârşia în excese financiare pe ambele maluri ale Atlanticului, într-un sistem de reglementare lax (light touch regulation) - care a favorizat "momente Minsky" (de criza acută). Aceeaşi criză a scos în evidenţă slăbiciuni congenitale ale ZE.

Se aminteşte Spania, la care se poate adăuga Portugalia, Irlanda. Dar, nu politici interne în principal au încurajat îndatorarea privată din aceste ţări, ci dobânzi reale mici (rate ale BCE) pe fondul unor diferenţiale de inflaţie semnificative în ZE. Dacă am blama autorităţi naţionale pentru ceea ce numim acum măsuri macroprudenţiale (limitare pe cale administrativă a creditării) ineficace ar fi incorect; există şi responsabilitatea entităţilor financiare (bancare) din statele cu surplus de economisire, care au acordat împrumuturi - ce au corespondent în expansiunea exporturilor, ca şi responsabilitatea autorităţilor de supraveghere din aceleaşi state. Adică nu numai Spania & Co. sunt de arătat cu degetul. Concluzia este că responsabilitatea nu poate fi numai la nivel naţional; ea trece de graniţe şi priveşte mecanisme instituţionale, un sistem de reglementare şi supraveghere la nivelul ZE, care să permită controlul dezechilibrelor. De aceea sunt vitale reforme în ZE, apariţia unor noi dispozitive de atenuare a şocurilor şi "împărţire a riscurilor" (risk-sharing) şi a poverii (burden-sharing), de control simetric al dezechilibrelor. Să mai evoc un aspect din funcţionarea de acum a ZE ce spune multe: procedura de dezechilibru extern excesiv trebuie să se aplice în mod simetric în ZE, deci şi statelor cu surplusuri masive, ceea ce nu se întâmplă. Este oare corect? Apropos de "policy stance" la nivelul ZE.

Se spune că teoria economică nu ne este de mare ajutor privind reformele necesare din ZE. Dacă avem în vedere că ZE este o construcţie aparte, că nu este un stat federal (integrare politică), afirmaţia poate fi admisă în sensul că trebuie să se recurgă la formule second best (n-best) în condiţiile date. Pe de altă parte, chiar reformele propuse de Comisia Europeană, de alte analize, invalidează opinia că ceea ce numim cunoaştere economică (ce înseamnă şi teorie) nu este de mare ajutor; aceste reforme nu sunt simple proceduri de "trial and error". În esenţă ele spun că o uniune monetară nu se poate limita la o monedă (politică monetară) comună, că sunt necesare aranjamente (fiscale) care să împartă riscuri şi să permită amortizarea şocurilor în mod echitabil, să favorizeze convergenţa reală în mod sustenabil.

Ca să trag linie. Se conturează un numitor comun al dezbaterii de la noi privind Aderarea, ce rezultă şi din dialogul epistolar găzduit de Bursa. Acest numitor ar fi definit de teze ca cele de mai jos:

- Controlul dezechilibrelor este fundamental pentru a rezista într-o uniune monetară (care, la eliminarea riscului valutar, are drept cost renunţarea la instrumente cheie de corecţie - politică monetară autonomă, curs de schimb);

- Controlul dezechilibrelor în ZE reclamă: a) robusteţe (rezilienţă) a economiei autohtone; b) o funcţionare adecvată a ZE;

- Robusteţea economiei autohtone cere: a) finanţe publice sănătoase (deficite structurale mici; venituri fiscale de peste 30% din PIB, care să permită finanţarea unor bunuri publice de bază, inclusiv educaţia); b) reforme structurale care să sprijine competitivitatea (deci nu asigurată prin menţinerea veniturilor la niveluri inferioare). Aceste cerinţe echivalează cu o "masă critică de convergenţă"' reală şi structurală;

- Este necesar să întărim instituţiile, să avem politici publice bune. Nivelul scăzut al veniturilor fiscale (26% din PIB în 2016) ilustrează slăbiciuni instituţionale. Gradul de conformare scăzut al plăţii taxelor şi impozitelor (de către firme mari şi mici, autohtone şi străine) arată cât avem de lucru din acest punct de vedere (a se vedea şi date conţinute în analize ale BNR);

- Este iluzoriu să credem că putem adera la ZE în 2-3 ani;

- Aderarea este favorizată de reforme în ZE şi ar putea avea loc în prima jumătate a decadei ce vine.

- Aderarea trebuie să fie asumată politic şi cere reforme aplicate în mod ferm.