Cum se nasc şoriceii

Dacă lăsăm zoologia deoparte şi ne luăm după una dintre zicalele destul de cunoscute, atunci minunea se poate produce cînd te aş­tepţi mai puţin: cînd munţii cei mari, apucaţi de durerile facerii, se screm mai tare şi mai tare. Nu este prea clar cum a ajuns înţelepciunea populară la această învăţare de minte, dar ea se aplică, fără restricţii, unui număr considerabil de evenimente, din politica internaţională.

Bunăoară, recenta întîlnire Obama - Medvedev, la care toată suflarea mapamondului s-a uitat, cu mic cu mare, pentru a putea citi viitorul planetar printre imaginile cu strîngeri înţepenite de mînă şi zîmbete largi, învăţate la lecţiile de sinceritate hollywoodiene. Şoricelul produs de sus la pomenita reuniune a primit chiar şi un nume: resetare! Ca să nu fie nicio confuzie, resetare este ceea ce faceţi dumneavoastră cu telefonul mobil sau cu calculatorul, după ce v-aţi jucat o vreme şi i-aţi modificat parametrii de func­ţionare, pînă cînd biata sculă merge mai prost decît dacă o lăsaţi în pace. Constructorii ingenioşi au prevăzut pentru acest caz, deosebit de frecvent, un buton, pe care apăsaţi şi, ca prin minune, jucăria preferată revine la parametri optimi, stabiliţi de cei care au inventat softurile de utilizator. Spre deosebire de armatele de cititori zeloşi de texte preparate, ce s-au grăbit să cadă pe spate de bucurie că resetarea cu pricina va avea loc, eu cred că insistenţa cu care cei doi "munţi" au pronunţat acest cuvînt nu are nimic liniştitor.

Primul motiv ar fi unul legat de "mecanica" relaţiei dintre cele două ţări. Va să zică, pînă acum, cele două superputeri nucleare s-au jucat şi au apăsat pe butoanele puterii, cum le-a trăsnit prin minte, unuia sau altuia, ori cum au avut chef, iar acum, pentru că jucăria nu mai merge aşa cum le-ar plăcea, e timpul să apese pe butonul salvator: reset! Las la o parte că nu e clar dacă fiecare apasă pe butonul lui, sau amîndoi pe acelaşi buton! Dacă luăm în serios această imagine, despre cum sunt conduse relaţiile internaţionale ale ţărilor de care depinde, nu tocmai în mică măsură, stabilitatea, securitatea internaţională şi chiar păstrarea şanselor de dezvoltare a unui sistem internaţional funcţional, atunci ar trebui să aruncăm la coş toată ştiinţa şi filosofia politică pe care am adunat-o de la Platon şi Aristotel încoace, toată experienţa istorică, toate modelele de analiză a politicii internaţionale, şi să încercăm să ghicim în stele ce au de gînd cei doi copii năstruşnici, pe mîna cărora au încăput butoanele nucleare, plus mai bine de jumătate din forţa militară a lumii! Eu, unul, nu văd nimic liniştitor într-o asemenea perspectivă!

Al doilea motiv de îngrijorare vine din cealaltă caracteristică a "resetării" şi anume, întoarcerea automată, pre-programată, la un set de parametri, dinainte stabiliţi. Întrebarea este: care ar fi aceştia, în cazul relaţiilor Rusia-SUA? Vor reveni cele două state la paradigma alianţei strategice stabilite în cea de-a doua jumătate a celui de-al doilea război mondial de Stalin şi Roosevelt? La jocul competiţiei nucleare, stabilit de Hrusciov şi Kennedy? La înţelegerile de la Malta, dintre Bush şi Gorbaciov, ori la cele dintre Elţîn şi Bush, care au dus la destrămarea URSS? Niciuna dintre variante nu este credibilă, mai ales că Preşedintele Statelor Unite a avut grijă să-l prevină pe deţinătorul nominal al sceptrului de la Kremlin că paradigma "sferelor de influenţă rezervate" aparţine unui trecut care nu se mai reîntoarce. Oricum, nu cu ajutorul acestei Administraţii de la Casa Albă, oricît de tare ar tînji Moscova după un asemenea aranjament.

Dacă termenul resetare, menit să caracterizeze substanţa deciziilor reuniunii la nivel înalt Medvedev-Obama, nu poate fi luat la propriu, atunci să încercăm cu sensul figurat. Resetarea ar putea însemna doar o remodelare, ieşirea din parametrii actuali ai funcţionării relaţiilor bilaterale şi intrarea într-un regim mai predictibil şi mai benefic, atît pentru relaţiile bilaterale, cît şi pentru controlul şi gestiunea evenimentelor/situaţiilor cu potenţial mare de destabilizare a situaţiei internaţionale. Ca argumente, în favoarea acestei interpretări, pot fi luate acordurile semnate de cele două părţi, chiar dacă ele au fost pregătite, în cea mai mare parte, de fosta administraţie Bush. În ele şi prin ele, lumea capătă un semn clar că SUA şi Rusia doresc ca relaţia lor să devină mai stabilă şi mai predictibilă, în mai mare măsură bazată pe cooperare, decît pe competiţie, capabilă să influenţeze decisiv dinamica evenimentelor, în punctele nodale: proliferarea nucleară - Coreea de nord şi Iran; Orientul Mijlociu - construcţia unei situaţii stabile, pe baza apariţiei statului palestinian şi a definirii cadrului pentru relaţiile paşnice cu Israelul; combaterea terorismului internaţional - Afganistan etc.

Luată în acest sens, figurat, resetarea relaţiilor dintre SUA şi Rusia este, atunci, mai degrabă un proiect ce trebuie realizat şi nicidecum un gest mecanic, ce va produce efecte imediate. Cu alte cuvinte, cei doi "munţi" s-au înţeles doar asupra faptului că ar fi mult mai productiv să nu se mai bată cap în cap şi, în acest fel, să se erodeze reciproc, ci să-şi dea mîna măcar pentru a preveni pericolele cele mai grave din sistemul politicii mondiale.

Un proiect realist sau doar o dorinţă? În fapt, niciunul dintre protagonişti nu poate răspunde cu certitudine la această întrebare. Este mai mult o speranţă, decît un proiect. Adică un şoricel destul de mititel, născut din gemetele facerii, şi acelea mai mult mimate, decît reale, ale celor doi protagonişti, căţăraţi fiecare pe muntele lui de putere.