Datoria publică, la nivelul din urmă cu 40 de ani

Datoria publică a statelor cu economii emergente se află la un nivel ridicat, egal cu acela înregistrat în timpul crizei debitelor din anul 1980, a declarat Grzegorz Sielewicz, economist şef în cadrul companiei Coface, pentru Europa Centrală şi de Est, cu prilejul prezentării unui studiu privind predicţiile pentru economia globală în anul 2020.

Conform datelor prezentate de reprezentantul Coface, datoria publică se situează la un nivel aflat între 55% şi 60% din Produsul Intern Brut, o contribuţie majoră la această creştere nefirească având ţările din America Latină şi din Asia.

Majorarea debitului este înregistrată în aproape toate regiunile globului, cu excepţia Europei Centrale şi de Est. Astfel, în America Latină, gradul de îndatorare este mai mare decât nivelul înregistrat la sfârşitul anilor "90, perioadă în care zona respectivă s-a confruntat cu crize economice recurente. În Africa, datoria publică se află aproape de nivelul observat în urmă cu 15 ani, dar ele se află într-o perioadă de acoperire a datoriilor de către donatorii internaţionali şi bilaterali.

Grzegorz Sielewicz a arătat: "Pentru companiile din regiunile respective, înseamnă că şi în acest an arieratele guvernamentale şi ale marilor întreprinderi de stat ar putea să crească. Singura veste bună este că structura datoriei suverane a ţărilor emergente este, în general, mai favorabilă decât în urmă cu 20 de ani, deoarece 80% din aceasta este exprimată acum în monedă locală. Dar cu toate acestea, riscul suveran este din nou în centrul atenţiei pentru economiile emergente. Datoria publică a crescut în condiţiile în care dezvoltarea economiilor emergente ar trebui să accelereze uşor în cursul acestui an(3,9% faţă de 3,5% în 2019)".

Cu alte cuvinte, datoria publică a ţărilor emergente este, în proporţie de 80%, o datorie internă, către sistemul financiar-bancar naţional şi către pieţele interne de capital, spre deosebire de anul 1980, când majoritatea datoriei publice consta în împrumuturile făcute pe piaţa de capital externă de către statele aflate în curs de dezvoltare.

Datoria suverană este reprezentată de obligaţiuni emise de stat sau de împrumuturi făcute de către acesta direct din bănci, afaceri private sau din alte ţări, pentru a finanţa creşterea sa economică sau proiecte mari de infrastructură. Vorbim despre o investiţie riscantă atunci când solicitarea de finanţare este făcută de un stat în curs de dezvoltare, ceea ce se reflectă în rata ridicată a dobânzii plătite, care înseamnă un cost ridicat al datoriei suverane.

Din analiza comparativă a datoriei publice externe înregistrată de ţara noastră la sfârşitul anului trecut cu perioada anilor 1980-1981, trecând peste diferenţa esenţială de regim economic şi politic, reiese că la un procent aproximativ egal de îndatorare publică, investiţiile în marile proiecte sunt mai mici decât în urmă cu 40 de ani. Dacă, în anul 1980, România condusă de Nicolae Ceauşescu primea 3,5 miliarde euro de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare, bani pe care i-a băgat, de exemplu, în centrala termo-electrică de la Turceni, în Combinatul Oţelinox de la Târgovişte, în dezvoltarea Întreprinderii Rulmentul Braşov, în proiecte hidrotehnice, în sistemul de irigaţii din Bărăgan şi în Canalul Dunăre-Marea Neagră, împrumuturile contractate de autorităţile de la Bucureşti în ultimii ani au fost pentru acoperirea deficitului de venituri necesare plăţii cheltuielilor crescute din sectorul bugetar şi cel al asistenţei sociale. Astfel, în perioada 2016-2020, guvernele s-au împrumutat pentru plata majorării salariilor din sistemul public, pentru plata majorării pensiilor şi pentru cheltuielile ocazionate de supradimensionarea personalului din administraţia publică locală şi centrală. Împrumuturile respective au fost necesare, deoarece rata de colectare a taxelor şi impozitelor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat este redusă, la această adăugându-se şi o colectare foarte slabă a TVA.

Conform lui Eugen Anicescu, country manager al Coface România, în ultimii ani statul s-a împrumutat pentru a efectua cheltuieli care nu se adresează viitorului. Doar 11% din totalul cheltuielilor publice efectuate anul trecut au mers către investiţii, ceea ce reprezintă doar 2,9% din Produsul Intern Brut, în timp ce majoritatea veniturilor bugetare - colectate din taxe şi impozite, precum şi cele provenite din împrumuturi - au asigurat plata salariilor majorate din sistemul bugetar, plata pensiilor publice şi cheltuielile efectuate cu asistenţa socială.

Specialiştii din domeniul financiar consideră că singura soluţie pentru ca statul să nu se mai împrumute atât de mult din piaţa internă şi din cea externă pentru asigurarea sumelor necesare cheltuielilor prevăzute în legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat, este o mai bună colectare a taxelor de către ANAF. Iar acest lucru se poate realiza doar prin digitalizarea activităţilor desfăşurate de instituţia publică, digitalizare ce se va reflecta în reducerea atât a micii cât şi a marii evaziuni fiscale din ţara noastră. Această măsură corelată cu o conformare voluntară a contribuabililor şi cu restructurarea şi reorganizarea companiilor publice care au datorii semnificative la bugetul de stat ar duce la dezvoltarea economiei naţionale şi la o repoziţionare a veniturilor şi cheltuielilor în comparaţie cu Produsul Intern Brut.