DE CE NU REZOLVĂ OBAMA PROBLEMELE DIN CHICAGO ÎNAINTE DE SIRIA? Ne vedem în Damasc, să uităm de criza de acasă!

Semne rele toamna are. Nu, nu este vorba doar despre iminenţa unui atac american împotriva Siriei, ci de tendinţele economice negative din ultimele luni, ignorate în mare parte în perioada vacanţelor.

Datoria publică a Statelor Unite se apropie vertiginos de limita impusă de Congres şi, fără o nouă majorare substanţială, administraţia Obama este ameninţată de încetarea plăţilor, pe fondul creşterii accentuate a dobânzilor.

Nici Europa nu stă mai bine, în condiţiile în care autorităţile sunt îngrozite de măsurile necesare pentru reducerea cheltuielilor, pe fondul scăderii continue a veniturilor bugetare.

Şi atunci a fost găsită soluţia distragerii atenţiei populaţiei de la adevăratele probleme: un nou război umanitar, de data aceasta în Siria.

Blitz-ul mediatic s-a concentrat pe utilizarea armelor chimice împotriva civililor de către regimul Assad. Într-o intervenţie recentă în cadrul emisiunii Meet the Press de la NBC, Secretarul de Stat John Kerry l-a inclus pe Bashar al-Assad în lista celor care au folosit arme chimice în timp de război, alături de Adolf Hitler şi Saddam Hussein.

Mai contează faptul că nu există dovezi ale utilizării armelor chimice de către Hitler în operaţiunile militare? Sau că documente recent declasificate de la CIA arată complicitatea Statelor Unite în cadrul "celor mai teribile atacuri chimice lansate vreodată" (n.a. de către Irak împotriva Iranului), după cum scrie revista Foreign Policy?

Mai mult, deşi Kerry a declarat că "legăturile dintre atacul chimic şi guvernul Assad sunt de necontestat", un articol de la Associated Press arată contrariul: "Oficiali ai serviciilor de informaţii din SUA nu sunt siguri că atacurile au avut loc la ordinul lui Assad şi nu sunt siguri nici că atacurile au fost executate de forţele guvernamentale".

După ce preşedintele Obama a decis să ceară acordul Congresului pentru intervenţia din Siria, pe Internet au apărut mai multe fotografii şi declaraţii ale lui John Kerry din urmă cu câţiva ani. Fotografia unei cine private între Kerry şi Assad, din 2009, a fost completată de declaraţiile Secretarului de Stat din 2011: "Assad îşi respectă cuvântul şi a fost foarte generos cu mine".

Dar ce l-a îndemnat pe Obama către o astfel de "generozitate"? Şi-a adus aminte de Nobelul pentru pace?

Se pare că motivul este mult mai prozaic. La sfârşitul săptămânii trecute, Washington Post scria despre îndoielile ofiţerilor americani privind "impactul şi înţelepciunea unei lovituri contra Siriei", majoritatea fiind îngrijoraţi de consecinţele nedorite ale unui astfel de atac.

"Nu pot să cred că preşedintele ia în considerare un atac", a declarat pentru Washington Post un ofiţer care tocmai s-a întors din Afganistan, acesta fiind preocupat de faptul că "trebuie să ne antrenăm din nou pentru un război convenţional, în faţa unui inamic cu sisteme de armament moderne".

Generalul Martin Dempsey, fost şef de stat major al armatei americane, a declarat, într-un interviu acordat televiziunii ABC, că "simpla utilizare a armelor, fără o strategie precisă, nu va conduce niciodată la rezultatele pe care ni le imaginăm".

Cotidianul online german Deutsche Wirtschafts Nachrichten este mult mai tranşant: "revolta armatei americane l-a forţat pe Obama să bată în retragere".

DWN mai scrie că nu există precedent istoric al "refuzului soldaţilor americani de a-şi urma preşedintele".

Dincolo de atitudinea neobişnuită a forţelor armate americane, mai există şi opoziţia Rusiei. Presa internaţională a scris despre vizita prinţului Bandar bin Sultan, şeful serviciilor secrete din Arabia Saudită, la Moscova. Acesta i-a propus preşedintelui Putin să împartă piaţa mondială a petrolului în schimbul renunţării la sprijinirea Siriei, după cum scrie Ambrose Evans-Pritchard în The Telegraph.

Preşedintele Rusiei a refuzat, iar Bandar bin Sultan a făcut o greşeală capitală. Conform unui articol din publicaţia online EU Times, trimisul Arabiei Saudite i-a dat de înţeles lui Putin că ţara sa îi controlează pe rebelii ceceni şi a lansat o ameninţare nu prea voalată cu privire la siguranţa Olimpiadei de iarnă de la Soci.

Reacţia lui Putin a fost imediată. EU Times a revenit cu o ştire potrivit căreia "Putin a ordonat o lovitură masivă împotriva Arabiei Saudite în cazul în care Vestul atacă Siria".

Să fie şi această atitudine a Rusiei o parte a motivului pentru care preşedintele Obama a decis să ceară aprobarea Congresului? Este foarte posibil, deoarece presa americană evită, sau nu ştie, să clarifice noua poziţie a guvernului de la Washington.

Anunţul preşedintelui Obama l-a prins pe picior greşit pe preşedintele francez, după cum scrie Financial Times, în condiţiile în care Franţa, sub povara istoriei sale tumultuoase din Siria, şi-a declarat sprijinul necondiţionat pentru Statele Unite. Iminenţa atacului s-a transformat, după declaraţia lui Obama, în "Franţa nu poate acţiona singură". Afirmaţia a fost făcută de ministrul de interne francez într-un interviu radiofonic.

Se pare că nu s-au schimbat prea multe lucruri de când Generalul Patton îşi exprima plastic preferinţele: "Aş vrea mai degrabă o divizie germană în faţa mea decât o divizie franceză în spatele meu". Oare ce ar crede Generalul despre aventura războinică a unui laureat Nobel pentru pace?

În sprijinul preşedintelui francez Hollande, care se crede acum, probabil, o reîncarnare a lui Napoleon, au venit prietenii săi de partid şi de stat, socialiştii, care au declarat că nu este nevoie de aprobarea Parlamentului pentru intervenţia din Siria. Oare urmăresc şi ei un premiu Nobel pentru pace?

În timp ce Obama pregăteşte atacul împotriva Siriei, pe frontul de acasă continuă neabătute luptele de stradă din Chicago, oraşul de unde a plecat "organizatorul comunitar" către Casa Albă şi unde primar este fostul şef al personalului administraţiei prezidenţiale.

În primele opt luni ale anului curent, numărul omuciderilor din Chicago a fost de 288, după cum arată datele publicate pe site-ul www.redeyechicago.com. În aceeaşi perioadă, 95 de soldaţi americani au fost ucişi în Afganistan, conform datelor de pe site-ul icasualties.org.

Aflată doar un pic mai departe de faliment decât Detroit-ul, administraţia locală din Chicago a fost nevoită să închidă 51 de unităţi de învăţământ înainte de începerea noului an şcolar, iar elevilor transferaţi către alte şcoli li se va asigura "trecere sigură" prin zonele violente ale oraşului. Oare nu s-ar putea folosi dronele şi o parte din trupele trimise în războaiele umanitare de peste mări şi ţări pentru protejarea elevilor?

Nu, pentru că misiunea civilizatoare este primordială. Iar ea va fi îndeplinită prin orice mijloace, inclusiv prin operaţiuni care amintesc de incidentul din Golful Tonkin.

Speculaţii nefondate? Nicidecum. Situaţia din Siria a fost analizată recent la CNN, în cadrul emisiunii Global Public Square realizată de Fareed Zakaria.

După ce şi-a exprimat speranţa că legislativul american va susţine intervenţia din Siria, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitatea naţională la Casa Albă şi membru fondator al Comisiei Trilaterale, a precizat că "Statele Unite trebuie să acţioneze pentru a-şi îndeplini angajamentele", deoarece "credibilitatea preşedintelui şi a Americii este în joc". Richard Haass, preşedintele Council on Foreign Relations, a accentuat, de asemenea, importanţa atacului împotriva Siriei.

Dar ce se poate face când protestele vin din lumea întreagă şi nu doar de la nivelul şefilor unor state cum sunt China şi Rusia?

Brzezinski are soluţia: "Trebuie să creăm o situaţie în care propriul interes să îi determine să participe într-o iniţiativă internaţională mai largă, care să definească regulile jocului şi soluţiile pentru problemele curente, care merg dincolo de Siria".

Într-o parafrază a autorului englez Samuel Johnson, marele scriitor Isaac Asimov îl pune pe Salvor Hardin, un personaj din "Fundaţia", să declare că "violenţa este ultimul refugiu al incompentenţilor".

Atunci era vorba despre căderea şi destrămarea Imperiului Galactic. Acum este vorba despre prăbuşirea unei lumi "construite" pe baza banilor de hârtie, prăbuşire care depăşeşte capacitatea de înţelegere a majorităţii liderilor de carton de astăzi.

Oare cât mai poate continua jocul actual, în condiţiile în care regulile din politica internă şi internaţională nu mai reprezintă nimic? Şi cât timp mai poate fi acoperită incompetenţa de către violenţă?