Despre Florii şi despre eucharistie

Cei mai mulţi dintre contemporanii noştri nu mai cred, la modul propriu, în nimic.

Sărbătorim Crăciunul, Paştele, Rusaliile, dar nu pentru semnificaţiile lor profund umane, ci din convenienţă socială, în aşteptarea plăcerilor hedoniste aferente ospăţului de sărbătoare.

Religiozitatea se rezumă la zile libere, prime, cadouri, îm­buibare şi la bucuria momentană de a trimite urări electronice familiei, apropiaţilor, prietenilor şi cunoscuţilor. Românii, popor credincios dacă ne luăm după statistici (87% se declară credincioşi), cred în dogma creştină aşa cum cred copiii în Moş Crăciun - nu pe de-a-ntregul, nu prea de-adevăratelea, nu pentru mult timp.

A nu crede în nimic, a trăi pentru ziua de azi şi pentru consumul de zi cu zi, a ignora memoria şi idealurile proprii de dragul şansei de a-ţi satisface capriciile este o cale sigură către ratare şi o sursă cvasi-infinită de credulitate în faţă asalturilor permanente ale profesioniştilor manipulării şi ai decepţiei.

Nu există nicio siguranţă că mâine o vei putea lua de la capăt, în goana zilnică după achiziţii, întrucât nici veniturile, nici tinereţea nu sunt permamente, iar cei din proximitatea ta sufletească te vor considera un egoist cinic care nu merită salvarea în caz de cădere (care urmează în mod natural pervertirii şi corupţiei morale în care te vei fi afundat). Iar lipsa de sens şi senzaţia că eşti abandonat sunt infinit mai rele decât lipsa banilor şi a averilor.

Până şi ateii cred în ceva. De exemplu, pe lângă credinţa oarbă în ştiinţă şi în autorităţi, oricât de schimbătoare şi corupte, ateii au credinţă că nu există Dumnezeu.

Aşa cum susţine Emmanuel Carrere*, un credincios ştie că Dumnezeu există. Ateul deţine o opinie, credinciosul deţine cunoaşterea, întrucât primul crede, iar celălalt ştie. Cine este cel mai câştigat din această "competiţie" este o întrebare retorică, desigur.

Până şi econii cred în ceva. De exemplu, ei cred în virtuţile absolute ale pieţei, care reglează ca o mână invizibilă asperităţile, aducând echilibrul în relaţiile umane aşa cum se întâmplă cu cozile la supermarket, unde se aşează "natural" la rând să plătească un număr relativ egal de consumatori pe fiecare casierie. În naraţiunea econilor, societatea trebuie să îi lase pe oameni să fie egoişti, pentru că ei ştiu aproape din instinct la ce coadă să se aşeze pentru a plăti sau pentru a se (supra)îndatora. Altruismul şi solidaritatea sunt medievale, căutarea profitului cu orice preţ este scopul adevărat şi ultim. Statul nici nu ar trebui să pună taxe şi impozite, întrucât deţinătorul banilor şi al resurselor ştie mai bine ce să facă pentru a le valorifica. Sărăcia şi inegalitatea sunt accidente, ca şi nedreptăţile din viaţa de zi cu zi, deci statul nu are a se implica pentru a le elimina, căci nu o face nici religia (care oricum ne îndeamnă să credem într-o divinitate egoistă, insensibilă la nenorociri). Satanică sau nu, această religie a econilor este, totuşi, o cale pe care mulţi o adoptă pentru a da sens pateticei şi insipidei lor vieţi, având chiar convingerea că fac o alegere raţională.

Cel mai important lucru care se pierde când lumea nu mai crede în nimic este eucharistia, împărtăşania, un comportament uman care nu este un simplu ritual, ci o necesitate taumaturgică (vindecătoare, alinătoare). De precizat că cel mai important gest de la slujba de Paşti este eucharistia, proces spiritual care permite "transsubstanţierea", aşa cum zice dogma. Se consumă anafură şi vin bisericesc pentru că, în acest fel, ne putem cufunda în mulţimea celor care fac acelaşi gest, în acelaşi timp.

Anafura este trupul, vinul este sângele lui Christos (care înseamnă, în greaca veche, izbăvitorul), simbolurile fiinţei colective benefice la care participăm toţi şi care se află în fiecare dintre noi. Această fiinţă colectivă este un fluid în care ne scufundăm din când în când, pentru a ne spăla (purga) de toate toxicităţile şi de agenţii poluanţi ai vieţii cotidiene şi care ne poate readuce la viaţa plenară, chiar şi pentru un timp scurt.

Odată ce ne-am născut, ne-am înscris pe panta inevitabilă a dispariţiei fizice, dar scufundarea în vasul colectiv, comuniunea, ne poate oferi un crâmpei de înviere, o pauză în drumul nostru către diluarea finală în abisul uitării.

Fiinţa noastră colectivă este fundamental bună. Sunt mult mai mulţi oameni buni decât oameni răi. La nivelul nostru cel mai profund, cel originar, al venirii pe lume, toţi suntem, funciarmente, buni.

Fiinţa colectivă fundamental bună este ca un ocean de apă dulce care dizolvă salinitatea, toxicitatea, otrava şi răutatea. Ea poate să purgheze aproape totul.

Cele spuse mai sus nu sunt aiureli misticoide. Vă asigur că nu m-a apucat acum fervoarea creştină.

Ca să va daţi seama singuri despre ce e vorba, amintiţi-vă cum va simţiţi când, după o zi intensă, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, vă îmbăiaţi. În pasul doi, imaginaţi-vă că peste o lună se termină izolarea şi starea de urgenţă şi se permit din nou adunările publice. Cum credeţi că vă veţi simţi într-o baie de mulţime? Cum va fi când o să puteţi merge din nou la un curs, la o nuntă, la un film sau la cumpărături la mall, în parc cu prietenii, la un meci de fotbal?

În plus, gândiţi-vă, ca nişte creştini ce vă aflaţi (medievali sau nu) că exact acest tip de purgă prin împărtăşire, că exact acest tip de ablaţiune**, se regăseşte, practic, în toată istoria umană şi în toate religiile. Aşa este Pesah-ul (trecerea). Aşa sunt botezul şi eucharistia. Aşa sunt Ramadanul şi pelerinajul la Mecca. Aşa este îmbăierea în Gange. De ce? Pentru că scufundarea în mulţime, spălarea de impurităţi şi de otrava zilelor curente, de-responsabilizarea prin diluarea în doze infinitezimale în cazanul comunităţii (melting pot) sunt expresii ale unei trăsături fundamentale a umanităţii.

Văduviţi de idealuri colective, contemporanii trebuie să îşi găsească alt punct de sprijin în afara eului şi a celor patru pereţi ai cutiei de confort în care au fost arestaţi, cu acceptul lor iniţial entuziast.

A reduce, însă, semnificaţia şi săvârşirea eucharistiei la un ritual plicticos sau la un gest emis de acasă, din faţa televizorului, unde se vede o slujbă insipidă, sau din balcon, înseamnă a face din creştinism un soi de mişcare power flower, lipsită de sensul său profund uman***.

Ce fac contemporanii, inclusiv papa şi patriarhii ortodocşi? Refuză omului eucharistia, îi impun distanţarea socială care derapează în distanţare spirituală şi socială, adică inversul celei mai importante caracteristici a omului. De ce fac asta? Pentru că aşa au decretat politicienii în halate albe. Pentru că trebuie să avem încredere în autorităţi (aceleaşi entităţi birocratice şi detestabile pe care le considerăm corupte, ostile, instrumente ale îmbogăţirii politicienilor şi ale întăririi controlului neo-feudalilor economiei asupra societăţii etc.). Pentru că trebuie să avem încredere în tehnocraţii ştiinţifici. Aceiaşi tehnocraţi care au făcut din ştiinţa medicală şi economică un nou "opiu al popoarelor" şi care încă nu s-au pus de acord dacă avem sau nu de-a face cu o molimă fatală, măcar pe sfert atât de rea cât au fost ciuma, holera şi tifosul (de care oamenii s-au ferit, în trecut, prin refugiul în biserici, sinagogi, temple sau moschei, btw). Pentru că aşa impune creatura colectivă tehnologică ascunsă în interiorul nostru de câteva zeci de ani şi care acum preia controlul pentru a furniza neo-feudalilor economiei globale tot profitul din lume.

Cine îi va biciui şi certa, cine le va răsturna tarabele târgoveţilor IT şi Big Pharma care ne-au procopsit cu această creatură colectivă tehnologică?