Dottori, commendatori, coroneli

Consiliul General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a respins contestaţia lui Ponta, a supravalidat plagiatul şi l-a decretat definitiv şi fără alt drept de apel, pe Victor Viorel, purtător ilegal şi imoral de titlu doctoral. Temeiul motivării este că "Victor Ponta a plagiat 85 de pagini cuvânt cu cuvânt".

Ponta a acuzat interesul politic şi s-a declarat victimă inocentă a unor incalificabile represalii machiavelice.

Eu nu cred că afirmaţia CNATDCU e fondată. Nu cred că Ponta a plagiat. Nu cred că Ponta a citit integral teza sa de doctorat. Cred că un simbriaş mărunt a redactat întreaga lucrare, conform unei înţelegeri cu comanditarul. Nu cred că numita lucrare, în întregul ei, se poate califica drept "teză de doctorat", nu cred că însumează calităţile necesare şi minim suficiente.

Multe persoane publice au fost acuzate în ultima vreme că au legat, copertat şi etichetat copiuţe, că au îndosariat munca altor autori, însuşindu-şi merite gratificabile universitar. Toţi au protestat, s-au declarat nevinovaţi şi doctoranzi de bună credinţă.

Cristian Buşoi, întărit în credibilitate de aspectul său de tocilar de gimnaziu, genul ochelarist-înverşunat-în-învăţătură-pentru-a-se răzbuna-pe-anii- în-care-i-s-a-furat-sandvişul-i-s-a-scuipat-în-ghiozdan-şi-i-s-au-desenat-parabole-decalotate-pe-coperta-manualelor, a ripostat, crede el, convingător: "Sunt capabil să citesc trei sute sau trei mii de pagini şi să descriu ce se petrece în ele!".

Asta înseamnă oare să fii doctor?!?

Câţi doctori sunt în România în prezent?

În adolescenţa mea, oraşul meu natal, Câmpina, era lider în topul urban din România în cinci privinţe: era localitatea cu cel mai mare venit per capita, urbea cu cea mai mare forţă poliţienească pe cap de locuitor, locul cu cele mai multe zile însorite pe an, comuna cu cea mai ridicată infracţionalitate la număr de locuitori şi oraşul cu cei mai mulţi absolvenţi de studii superioare raportat la populaţie.

În Câmpina existau doi doctori în filologie (din patru existenţi în întreg judeţul Prahova), ambii profesori de limba română la Liceul Nicolae Grigorescu. Ion Bălu, critic specializat în Călinescu şi simbolism, şi Constantin Trandafir, biograful lui Paul Zarifopol, erau respectaţi, invidiaţi, tobă de carte şi dobândiseră titlurile doctorale spre 50 de ani. În orăşelul de 35.000 de locuitori mai erau trei doctori în medicină, un doctor jurist şi trei doctor-ingineri.

Toţi capabili la superlativ în branşa lor. (Bine, acuma, unul din medici îşi scrisese pe cabinet PhD, crezând că asta însemna "physician doctor" şi nu "philosophiae doctor", omul era absolut incult, ca marea majoritate a medicilor, dar în meserie era foarte, foarte bun.)

În plin obscurantism socialist abrutizant, lucrurile stăteau cam aşa: terminai liceul, treceai bacalaureatul, dădeai examen de admitere la facultate, urmai, dădeai examenul de licenţă, primeai repartiţie, deveneai stagiar, căutai un cadru universitar care să te îndrume. O dată la câţiva ani se aproba scoaterea la concurs a unui loc de doctorand. Examenul era crâncen. Admis, urmai cursurile, cu scoatere din producţie. (Comuniştii luau şcoala în serios, se acordau concedii plătite de studii - toată lumea era de acord că atenţia care trebuia acordată cursurilor, volumul de muncă şi solicitarea intelectuală nu permiteau desfăşurarea unei alte activităţi!) Efortul era finalizat prin redactarea şi susţinerea unei lucrări de real aport ştiinţific, pentru a cărei realizare se parcurgea o enormă bibliografie.

Volumul nu era şi nu e, însă, totul. Câte pagini poate să citească Buşoi şi să ţină minte (în mare) la ce se referă? 300? 3000?

Am 51 de ani şi am citit cam 7-8000 de cărţi. Să zicem 5000. Să zicem toate tomuri modeste. Iau din bibliotecă o carte clasică, la întâmplare, beletristică, lectură obligatorie de bun simţ, "Maestrul şi Margareta". În ediţia Humanitas 2001 are 421 de pagini. Considerăm cartea medie ca având 300 de pagini. 5000 x 300 = 1.500.000 de pagini. Am citit eu... Sunt mai tare ca Buşoi şi, mărturisesc, am idee de ce se întâmplă în toate volumele citite. Asta mă face aspirant la a deveni doctor?

"Doctor" vine de la "DOCTUS", participiul lui "DOCEO" (a învăţa, a instrui). În română "DOCTUS" a dat şi "doct".

Cuvântul latin "DOCTOR" a fost menţionat pentru prima oară în Franţa anului 1160.

În acele vremi, un tânăr învăţăcel începea studiul pe la 15-16 ani. Citea câte 16 ore pe zi vreme de 20 de ani. Se aprecia pe atunci că în două decenii de trudă, câte 16 ore pe zi, circa 315 zile pe an (duminicile erau zile de repaus) se putea asimila toată învăţătura lumii cunoscute. Dacă un june arăta lene şi delăsare şi aţipea după 14 ore cu capul pe hârţoage, călugării învăţători chemau familia şi-i puneau loaza în braţe: "Madam, Mosieu, tânărul n-are stofă de intelectual, pierdem vremea cu el, duceţi-l să înveţe o meserie, să pască o capră, să facă o cruciadă, să cârmuiască un comitat, ceva, nu-i de el cariera de cărturar!".

Doctoratul e o formă de excelenţă, e gradul suprem, e nivelul maxim pe care îl poate atinge cineva într-un domeniu. E un titlu neobişnuit pentru oameni neobişnuiţi.

Cum pot să existe atâţia doctori în România anului 2016, ţară în care jumătate din elevi pică bac-ul şi cealaltă jumătate fac studii superioare?!?

Nu vreau să ajung să mă gândesc dacă Ponta, Buşoi, Robert Negoiţă, Oprea au plagiat sau nu... E suficient să te uiţi la ei ca să-ţi dai seama că n-au faţă nici de doctori, nici de intelectuali. Oamenii ăştia fac greşeli de exprimare, de ortografie, au probleme de logică, nu au cursivitate în relatări, fac elementare confuzii şi, în general, dovedesc o măruntă şi fragilă anvergură cultural-intelectuală.

Şi oare când au avut timp de studiu doctorii noştri, că-i vedem din juneţe ocupaţi cu politica, cu afacerile, cu matrapazlâcurile, cu combinaţiile, cu aventurile amoroase, cu sporturi penibile, cu mondenităţi ridicole?

Chiar crede cineva că Becali sau Borcea ar putea scrie o carte? Ce rost are să mai pierdem timp cu anchetele, bani cu comisiile rogatorii? Oamenii ăştia nici să plagieze nu-s în stare! Plagiatorii sunt autori, sunt alfabetizaţi, înzestraţi cu talent la scris, sunt oameni de artă şi cultură de categorie uşoară. Copos n-ar putea nici măcar să citească treburile pe care pretinde că le-a scris. Lectura presupune o oarecare obişnuinţă. Dacă n-o ai, te doare capul, te ia somnul, îţi zboară mintea la prostii.

(Pe Buşoi îl suspectez că poate citi 300 de pagini fără să aibă migrene, dar cam atât...).

De ce vor oamenii să fie doctori?!? Pentru că e uşor. E posibil, nu durează, nu costă mult. Poate că titlul conferă şi ceva prestigiu, nu se ştie precis în ochii cui, că deştepţii nu te iau în serios, iar proştii te respectau deja de pe când nu erai doctor, dacă aveai ceva bani şi apăreai la televizor.

Pentru unii, "doctor" presupune un tarif mai ridicat. Pentru medicii care se înavuţesc cu ora la policlinicile cu plată sau pentru avocaţi.

În ceea ce priveşte avocaţii, e un caz amuzant.

Daniel Ionaşcu, aghiotantul răposatei Paula Iacob, pe care am avut plăcerea s-o văd pledând în instanţă, prin 2002, şi-a scris pe cartea de vizită "doctor", el fiind jurist de meserie... Când vezi "doctor" pe cartea de vizită a unui avocat, te gândeşti că e doctor în drept, JD, JURIS DOCTOR, şi că această calitate îi dă o aură de invincibilitate la bară.

Ionaşcu nu e doctor în drept. A încercat, dar nu i-a ieşit.

La concursul de admitere organizat în septembrie 2008, susţinut de Şcoala Doctorală de Drept a Universităţii din Bucureşti, (absolventul de Spiru Haret) Ionaşcu Dumitru-Daniel a fost al 7-lea pe lista respinşilor. (Avocatul Cristian Duţescu, un profesionist pe care l-am văzut pe la Conferinţele "BURSA", probabil că-şi aminteşte, Duţescu a fost al 7-lea pe lista admişilor, cu nota 9.75, la acel examen).

Ionaşcu, între două şedinţe de lamentaţii la emisiuni lacrimogene de pe la televiziuni de toate mărimile şi culorile, s-a hotărât să nu rămână fără doctorat, aşa că a tras tare şi a obţinut râvnitul titlu în altă disciplină, teologia, la Sibiu, la "Sfântul Andrei Şaguna" (cu lucrarea "Devenirea verbului întru Logos la Sfinţii Părinţi", nu puteam să nu o menţionez, e prea tare!).

Pe site-ul unui partid obscur, Ionaşcu se prezintă "doctor în teologie şi doctorand în drept (?), politologie şi jurnalism". Pe cine, Doamne iartă-mă, impresionează un jurist care e doctor în teologie şi doctorand în jurnalism?!? Or fi şi proşti de-ăştia.

În Italia poţi spune "dottore" oricărui cetăţean pe care îl suspectezi a avea oareşce studii, chiar absolvite la o particulară cu taxă moderată şi probleme de acreditare, din acelea care admit liceeni fără bac (asta în caz că există aşa ceva în peninsulă).

Italienii se mai alintă cu linguşitorul "commendatore". "Commendatore" presupune un grad de merit onorific, cavaleresc, un grad de decoraţie. Dar nu e obligatoriu ca moşuleţul ponosit care plăteşte un cappuccino de 2,99 euro şi căruia ospătarul îi înmânează restul, o monedă de un cent, să fie vreun nobil decorat de Victor Emmanuel...

Mai milităroşi, sud-americanii îi numesc pe marii proprietari "coronel", colonel.

"El coronel" nu a fost niciodată căpitan, maior sau locotenent-colonel. El doar are nişte latifundii. Coloneii au condus Brazilia în vremea Vechii Republici. Aşa cum "baronii" conduc la noi, azi, judeţele pesediste.

La fel cum "beizadelele" de la ştiri, care calcă cu "bolidul" cetăţeni pe zebră, sunt fii de şefi de consiliu local şi nu copii de bey.

Vor oamenii titluri? Îşi pot spune "doctori", "eminenţe", "şoguni", "obersturbanfuhreri", pe cine deranjează? De ce e nevoie de atâta circ, de şcoli, comisii, consilii, dezvăluiri, anchete, plagiate?

Pentru nişte vorbe goale?