Economia de piaţă nu este chiar à la carte, ca la restaurant

Preţurile mari din energie şi translatarea impactului acestor preţuri în întreaga economie au determinat guvernele europene să ia măsuri pentru diminuarea efectelor negative asupra standardului de viaţă al oamenilor şi situaţiei financiare a companiilor. Deocamdată, soluţiile au pornit de la premisa că aceste creşteri de preţuri au un caracter "tranzitoriu" şi curând se va reveni la preţuri "normale". De aceea, şi soluţiile au fost gândite cu aplicabilitate temporară ca, de exemplu, plafonarea preţurilor din energie, acordarea de subvenţii finanţate din bugetele publice, fie, în mod direct, ca diferenţă între preţul de piaţă mai mare şi preţul plafonat mai mic, fie, indirect, prin reducerea sau eliminarea unor impozite şi taxe incluse în preţurile de vânzare.

În România, ca de multe alte ori, capacitatea instituţională redusă de aplicare a normelor legale a condus la un haos perfect, concretizat în foarte multe facturi emise cu preţuri neplafonate, care au provocat nemulţumirea oamenilor.

Măsurile de reducere a poverii preţurilor din energie sunt în vigoare până la 31 martie 2022. Ca atare, spaţiul public este inundat din nou cu propuneri de soluţii pentru criza energetică, ce nu ţin seama că, între timp, s-au mai clarificat lucrurile, iar economia are o serie de constrângeri.

În primul rând, preţurile mari la ţiţei, produse petroliere, gaze naturale şi energie electrică ar putea să fie mai mici spre vară, dar vor rămâne ridicate, comparativ cu nivelurile din anul 2020 şi anii anteriori. În fapt, asistăm la o realiniere a tuturor preţurilor şi tarifelor din economie la noua realitate a costurilor cu energia. Iar această realiniere va include şi preţul forţei de muncă, precum şi nivelul pensiilor şi al altor venituri, sub presiunea factorilor sociali.

În al doilea rând, băncile centrale au depăşit etapa în care au considerat creşterea inflaţiei ca un fenomen "tranzitoriu" , recunoscând că nu numai oferta are probleme, dar şi cererea a fost încurajată prin amplitudinea şi durata stimulentelor fiscale şi monetare. În consecinţă, băncile centrale au început să reducă cumpărările de obligaţiuni guvernamentale (să pompeze bani în economie) şi să ridice nivelul dobânzilor de politică monetară (preţul banilor). Acest proces va continua, deoarece este anormal ca, într-o economie de piaţă, să existe o stare de represiune financiară prelungită, în care nivelul dobânzilor să fie sub cel al inflaţiei, producând pierderi celor care economisesc şi avantaje debitorilor.

În al treilea rând, cei care fac propuneri de soluţii pentru criza energetică ar trebui să analizeze cu atenţie Comunicatul Institutului Naţional de Statistică, cu privire la resursele de energie primară şi la balanţa energiei electrice a României în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2021. Vor înţelege astfel mai bine constrângerile economiei româneşti şi soluţiile necesare.

Să începem cu cea mai deficitară resursă: ţiţeiul. România a extras ţiţei în echivalent petrol, în mărime de 3,1 milioane tone şi a importat 6,8 milioane tone, respectiv 69% din cantitatea totală de ţiţei folosită ca resursă de energie primară ( 9,9 milioane tone). Dacă la cantitatea de ţiţei importată adăugăm produsele petroliere din import, respectiv 3,9 milioane tone echivalent petrol, atunci ajungem la un import total de 10,7 milioane tone echivalent petrol. Practic, la fiecare o tonă de ţiţei extrasă în România, au fost importate 3,5 tone de ţiţei şi produse petroliere, în echivalent petrol.

Concluzia este clară: orice plafonare a preţurilor ţiţeiului şi produselor petroliere sub nivelul preţurilor de pe pieţele internaţionale va conduce la oprirea importurilor, ceea ce evident că economia românească nu îşi poate permite, fiind dependentă în proporţie de 78% de import.

Să trecem la a doua resursă importantă: gazele naturale. România a extras gaze naturale în echivalent petrol de 7,2 milioane tone şi a importat 2,8 milioane tone, respectiv 28% din totalul de 10,0 milioane tone, echivalent petrol, folosite ca resursă de energie primară.

Întrucât producţia internă de gaze naturale reprezintă 72% din resursa totală folosită, există propuneri pentru o intervenţie a statului care să reglementeze piaţa prin preţuri stabilite ca o medie între "un anumit preţ calculat" pentru gazele naturale din producţia proprie, ale căror costuri sunt sub nivelul preţurilor de import, şi preţul gazelor naturale din import.

Cei care fac aceste propuneri nu ţin seama de faptul că, în România, există doar două companii importante pentru extracţia gazelor naturale: o companie cu capital majoritar de stat şi o companie cu capital majoritar privat.

A impune unei companii cu capital majoritar privat să valorifice gazele naturale la un preţ mai mic decât cel pe care l-ar obţine din export este de neconceput în economia de piaţă şi ar conduce la stoparea investiţiilor pentru descoperirea de noi rezerve şi reducerea declinului natural al zăcămintelor existente şi, deci, la diminuarea producţiei şi mărirea importurilor.

Avem un exemplu concludent în stoparea investiţiilor de miliarde de dolari în Marea Neagră pentru explorarea şi exploatarea zăcămintelor de gaze naturale situate la mare adâncime, ca urmare a schimbării bruşte şi nepredictibile a regimului fiscal, considerat de către investitori ca fiind prohibitiv.

Nici în ipoteza în care am avea numai companii cu capital de stat în extracţia gazelor naturale, nu se justifică subvenţionarea întregii economii prin preţuri sub cele de pe o piaţă competitivă, respectiv neinfluenţată de către preţurile excesive la care România importă gaze naturale, comparativ cu ţările vecine.

O gândire asemănătoare o întâlnim în cazul energiei electrice. În anul trecut, 88% din consumul total de energie a fost asigurat din producţia internă, iar 12% din import. În cadrul producţiei interne de energie electrică, 37,6% a provenit din termocentrale clasice, care folosesc cărbuni, gaze naturale, produse petroliere 29,2% din hidrocentrale, 19,1% din centrala nuclear-electrică, iar restul de la centralele eoliene, solare fotovoltaice.

Se fac propuneri ca energie electrică să fie livrată la un preţ mai mic, ţinându-se seama de costurile mai reduse înregistrate la producţia hidrocentralelor, centralei nuclear electrice, centralelor eoliene şi fotovoltaice. Mai mult, se argumentează că, prin astfel de preţuri, se creează un "avantaj competitiv" economiei româneşti. În fapt, o astfel de abordare ar încetini atât tranziţia la surse regenerabile pentru energia electrică, cât şi restructurarea întregii economii, prin adaptare la noua realitate economică. Faptul că România trebuie să fie şi importator net de energie electrică, în loc să exporte o cantitate însemnată de energie electrică are o explicaţie limpede: întârzierea nepermisă a finalizării termocentralei pe gaze naturale de la Iernut (a avut termen de finalizare 2019) şi inacţiunea de zeci de ani pentru construcţia reactoarelor 3 şi 4 de la Centrala nuclear electrică de la Cernavoda. În lipsa investiţiilor, situaţia va deveni mai critică cu fiecare an, având în vedere şi intrarea reactorului 1 de la Cernavodă în retehnologizare, în anul 2027.

Iată de ce consider că România, unde 45% din resursele de energie primară provin din import, nu îşi va permite şi nici nu are mijloacele necesare să izoleze economia de noul nivel mai ridicat al preţurilor din energie, care se anunţă de durată, aşa cum s-a procedat în socialism, cu prilejul celor două şocuri petroliere din anul 1972 şi respectiv 1978, când au avut loc creşteri masive ale preţurilor ţiţeiului şi ale produselor petroliere. O astfel de încercare de izolare ar conduce la încurajarea consumului de energie în loc de reducere, la frânarea investiţiilor în energia din surse regenerabile, precum şi la acumularea de mari dezechilibre economice. Discuţia dacă o resursă naturală produsă în ţară ar trebui vândută la un preţ mai mic decât cel de piaţă (competitivă), pentru a crea un avantaj în competiţie firmelor româneşti, este veche în România. În socialism, această practică a condus la dezvoltarea unei industrii energointensive, care putea funcţiona numai într-un sistem economic de stat, centralizat, cu multiple forme de transferuri (subvenţii) între sectoarele economice, concomitent cu măsurile dictatoriale pentru reducerea consumului de energie.

Plafonarea preţurilor va genera lipsa produselor, iar subvenţionarea din bugetul public a consumului de energie, aşa cum doresc mulţi politicieni, va conduce la mărirea deficitelor bugetare. Or, după cum este cunoscut, România trebuie să reducă deficitul bugetar pe care, în prezent, îl finanţează prin împrumuturi la costuri mai mari decât ţările vecine din Uniunea Europeană.

Ca atare, în domeniul energiei, soluţia este să ajustăm tehnologiile de proces şi produs, să adaptăm întreaga economie la noile preţuri şi să intervenim prin: a) programe de protecţie socială numai la persoanele care, în mod real, au nevoie de protecţie. Cea mai ineficientă şi inechitabilă soluţie este protejarea întregii populaţii. Avem un exemplu perfect, greu de explicat economic, în care toţi beneficiarii sistemului de încălzire centrală din Bucureşti plătesc 143 de lei pentru gigacalorie, în timp ce costul acesteia a ajuns la aproape 900 de lei, diferenţa fiind subvenţionată din bugetul municipiului Bucureşti; b) programe cu finanţare europeană pentru stimularea gospodăriilor populaţiei şi a firmelor să reducă consumul de energie şi să dezvolte surse de energie regenerabilă; c) realizarea investiţiilor publice şi în parteneriat public-privat pentru dezvoltarea sectorului energetic; d) reglementarea mai bună a funcţionării pieţelor pentru fiecare tip de energie.

În economia de piaţă nu putem alege numai avantajele, ci trebuie să facem faţă şi provocărilor şi riscurilor pe care aceasta le generează.