Europa între Merkel şi Hollande, via Atena

Politicienii, dar şi investitorii şi chiar publicul larg, îşi doresc un "ţap ispăşitor" pentru problemele din Europa, dacă tot nu pot găsi o soluţie... Pentru moment, ţapul ispăşitor de serviciu este Grecia, deşi la rând aşteaptă Spania, Portugalia, Italia şi de ce nu, lista poate continua cu aproape oricare dintre ţările Europei (poate cu excepţia Norvegiei, prea mică şi cu rezultate economice prea stabile ca să poată fi acuzată de ceva). Mai nou, lista s-a extins de la ţări la persoane. În consecinţă, cancelarul german şi noul preşedinte francez sunt şi ei "în discuţii" pentru acuza de vinovat principal de instabilitatea zonei euro şi a UE.

Angela Merkel şi fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy au impus în decembrie anul trecut tratatul de dis-ciplină fiscală cu regula pumnului de fier şi trecând în forţă peste opoziţia Marii Britanii şi Cehiei. Tratatul, poate nu cel mai bun, creează un cadru de disciplină teutonă întregii Europe - aşadar suportul pentru tratat este puternic din partea ţărilor germanice, dar mult mai "relaxat" din partea altor membri ai UE... Până la urmă, din punctul de vedere al filosofiei economice, ieşirea din criza bugetară şi a datoriilor se poate baza fie pe reducerea cheltuielilor, fie pe creşterea veniturilor. Germania a ales pentru Europa reducerea cheltuielilor, sau mai corect spus, adaptarea acestora la venituri; spus în termeni simpli, poţi cheltui atât cât produci, dacă nu produci, nu cheltuieşti! Sigur că atunci când produci mult (cum este cazul Germaniei) e uşor să propui o astfel de filosofie, deşi chiar şi Germania a depăşit în 2009 şi 2010 deficitul bugetar "maxim admis" de 3%. Atunci însă când produci insuficient şi cu costuri aferente mari, şi mai ai şi corupţie ridicată, veniturile la buget sunt diminuate şi implicit deficitele explodează către valori de peste 7%, cum au păţit numeroase economii europene, inclusiv Franţa, Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, Polonia, Marea Britanie, dar şi alte economii majore ca SUA şi Japonia.

Şi atunci eşti mai degrabă înclinat să adopţi cealaltă soluţie, aceea a forţării creşterii economice. Unele dintre ţările listate mai sus nu produc insuficient (ba chiar sunt printre liderii productivităţii), nici nu sunt erodate de corupţie, dar criza economică le-a "presat" să facă investiţii de la buget, bazate pe împrumuturi suverane (sau să ajute firmele private şi sectorul financiar) aşa că metoda lor de a depăşi criza a fost creşterea economică, cu costul îndatorării excesive. Iar îndatorarea duce la plata dobânzilor, care majorează cheltuielile bugetare. Un cerc vicios care poate fi "rupt" doar dacă prin "influxul monetar" în economie se produce creştere economică, mai multe venituri bugetare, reducerea deficitului - în această ordine. Dacă planul nu reuşeşte, împrumuturile suverane se scurg în câteva buzunare, economia rămâne la fel de puţin competitivă, iar deficitele cresc, în loc să scadă, odată cu majorarea cheltuielilor bugetare.

Planul de stimulare-îndatorare-deficite mari nu a funcţionat în anii 2009 şi 2010 decât în puţine cazuri, aşa că din 2011 s-a trecut la "soluţia Merkel", mai întâi tacit în câteva ţări "de test" - iar România a fost printre aceste ţări - iar mai apoi des-chis, dacă noul tratat se va mai pune în practică. Acum, preşedintele Hollande se dezice de soluţia germană (sau o nuanţează, cum elegant se exprimă diplomaţii atunci când vor să spună acelaşi lucru) deşi nu are suport financiar pentru acest demers. Oricum, dacă Grecia va ieşi din zona euro şi îşi va declara insolvenţa, un val de pierderi la nivelul sectorului bancar european şi chiar mondial va urma cu siguranţă, iar aceste pierderi pot duce la o altă criza financiară majoră - şi este puţin posibil ca Germania, Franţa sau orice altă mare economie europeană să îi poată face faţă. Ar însemna finalul monedei unice şi probabil al visului partidelor de stânga că Angela Merkel este vinovată de criza actuală şi ele deţin soluţia salvatoare...