ÎN CIUDA LOGICII, PLANURILOR ŞI SPERANŢELOR LOR, Udrea, Dragnea, Ghiţă şi Mazăre vor înfunda puşcăria

• Dreptul penal, de la suferinţa infractorului la gusturile spectatorului

Dispoziţiile finale ale unei hotărâri judecătoreşti prin care se descria modul de aplicare a pedepsei cu moartea, în Franţa, pe vremea a ceea ce astăzi numim "Ancien Regime", conţineau, la final, un RETENTUM.

Acesta reprezenta o prevedere expresă, oficială, dar secretă, prin care judecătorul indica până unde să meargă supliciul, cât de chinuitoare să fie trecerea în nefiinţă a condamnatului. Un gest de graţie. Retentumul nu era citit pe eşafod mulţimii venite să asiste, nu era cunoscut nici de cel care urma să fie executat. Era destinat călăului. Cel care conducea procedurile îi comunica acestuia care era porunca judelui şi se asigura că gâdele a înţeles.

Pedepsele erau extrem de chinuitoare, în teorie, dar trebuiau să fie aplicate în doză exactă.

Proporţionalitatea pedepsei a preocupat legiuitorii din cele mai vechi timpuri.

Hammurabi, rege babilonian, a instituit talionul pentru a limita răul pe care victima, familia acesteia sau Statul îl puteau face făptuitorului. Acesta nu putea suferi un rău mai mare decât cel pe care l-a produs.

Lex talionis, dezvoltată din principiile Codului lui Hammurabi, constă în justa proporţie dintre crimă şi pedeapsă, dar recurge la un judecător, în principiu un terţ calificat, dezinteresat şi imparţial.

Bine, judecătorii au tot evoluat, până au devenit atât de imparţiali încât nu le pasă nici de victime, nici de criminali, ci numai de orânduirea care i-a mandatat...

Reciprocitatea, ideea ca făptaşul să simtă pe pielea lui cât de mare a fost răul comis, are o logică spirituală pe care Kafka o dezvoltă superb în "Colonia Penitenciară". Dar Kafka nu era şef de stat sau politician...

Judecătorii apără, în penal, nu atât interesul persoanei, cât pe cel al statului, al sistemului.

De aceea, pedeapsa aplicată infractorului este mai importantă pentru imagine, pentru opinia publică, decât pentru cel pedepsit, care, fie că suferă mai mult sau mai puţin, e neimportant în economia unui sistem judiciar, în comparaţie cu efectele represaliilor, disuasiunea, exemplul, frica, satisfacţia dată mulţimii.

De exemplu, Louis Dominique Garthausen, zis Cartouche, brigand francez, a fost tras pe roată la 28 noiembrie 1721 în Place de Greve. Dar, pe când călăul îi fractura membrele, Cartouche era deja mort, fusese sugrumat discret la începerea execuţiei. Cartouche era popular. Tâlharii erau generoşi, dădeau mulţi bani la popor. De regulă, mai mulţi decât statul punea preţ pe capul lor. Suferinţa lui Cartouche nu avea să cadă bine publicului. Aşa că a fost limitată la minimum printr-un retentum.

Ravaillac sau Damiens, asasini de regi, cu sau fără succes, nu puteau aştepta clemenţă. Nimeni nu putea ris­ca să fie empatic cu un regicid, bucuria maselor era proporţională cu durerea, iar aceasta putea îndrăzni să fie maximă. Niciun retentum în dispozitivele care îi trimiteau la moarte.

Uneori, magistraţii au greşit, au apreciat prost şi consecinţele au fost serioase.

Balthasar Gerard, ucigaşul lui Wilhelm de Orania, condamnat la torturi atroce, inventate sau adaptate special pentru el, executat public la Delft în 1584, a suportat total impasibil toată pedeapsa. Există o teorie conform căreia avea o tulburare senzorială patologică, nu simţea durerea. Biserica Catolică a exploatat însă seninătatea cu care Gerard a îndurat tortura şi a pus-o pe seama lui Dumnezeu, ceea ce i-a cam speriat pe olandezii protestanţi.

Nici modul stoic în care şi-au trăit supliciul Gheorghe Doja sau Janosik n-a servit cu folos justiţiei maghiare sau slovace.

Retentum-ul nu făcea iniţial decât să îndulcească pedeapsa. Ulterior, el a fost preluat şi adaptat în alte proceduri judiciare.

În februarie 1785, Cloşca a primit peste 20 de lovituri de roată. Codul penal theresian prevedea 8 lovituri, două pentru fiecare membru, urmate de frângerea bazinului şi două sau trei lovituri în piept sau stomac, maximum 11 sau 12 în total. Horea a fost lovit de două ori, după unele surse, de patru, după altele. Oricum a leşinat după prima pălitură şi nu scrie nicăieri că ar fi fost resuscitat regulamentar.

Execuţia este descrisă documentat de Eugen Uricaru în cartea sa "1784", scăpată cenzurii, deoarece, apărând în anul aniversar 1984, nimeni n-a catadicsit s-o citească, considerând-o o platitudine fanfaroană B la Titus Popovici et co..

Propaganda românească a justificat scurta execuţie a lui Horea prin nevoia de a împiedica strigăturile sale patriotice. Dar asta e o prostie.

Cloşca a fost haiduc, a condus ostilităţile în răscoală, a tras în ţeapă, a jupuit, a violat şi a căsăpit. Era urât la Bălgrad de tot burgul. Lumea voia să-l vadă chinuindu-se. Un retentum l-a îndemnat pe călău să nu se grăbească. Unul de sens contrar scopului care l-a generat iniţial.

Horea era mai civil, mai alfabetizat, mason de rang înalt, cunoscut al cancelariei imperiale de la Viena, probabil interlocutor al Împăratului. Nu putea fi martirizat prea tare, nu putea fi văzut în posturi jenante, nu putea fi auzit de vulg văicărindu-se. Grancza Rakoczi, gâdele ţigan al Bălgradului, l-a lovit scurt şi fatal. Nu de capul lui, că mila nu era apanajul ţiganilor...

• Degeaba facem dreptate dacă nu se vede

Fiat Justitia, pereat mundus!, vorba lui Jacobus Manlius, ridicată la nivel de lozincă de Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman.

Procedural, neprocedural, actul de justiţie trebuie să ajungă la popor, să-l facă pe acesta să rezoneze în sensul dorit de sistem.

Pe Ceauşescu l-am omorât ilegal, dar nimeni nu s-a plâns.

Pe Năstase l-am pus la poprire pentru daraveri trase de păr, dar lumea s-a bucurat.

Până şi pe un nimeni, ca Cioacă, l-am trimis la zdup total neprocedural şi fără temei. După norme, el biruise sistemul. Iar acesta nu se poate recunoaşte învins pentru că îşi pierde prestigiul.

Vântu, Cocoş, Becali, SRS, Luca, Nicuşor Constantinescu, Şova, Adamescu, Voiculescu, Dan Diaconescu, - toţi au ispăşit vini ireale sau minore, pentru că cele adevărate n-au putut fi dovedite sau nu era bine să fie prea minuţios disecate, nu era politic şi sănătos.

Legea talionului nu se mai aplică.

Pedeapsa nu trebuie să mai fie proporţională, în reciprocitatea ei faţă de faptă, ci trebuie să aibă o justă proporţie cu interesul politic, social, economic.

Importantă este percepţia dreptăţii, nu dreptatea în sine.

Nici clemenţa nu se adresează celui care cere iertare, ci mulţimii care se bucură, dacă se bucură, de respectiva iertare.

Niciun preşedinte nu mai graţiază după inimă, nici după ureche, ci după creierul unor consilieri presupus avizaţi.

Amnistia, graţierea colectivă ţin şi ele de efectul scontat asupra publicului larg.

• O găină, un milion, o bancă - fură ce vrei, tot acolo ajungi!

Profilul balcanic, mediu-oriental al democraţiei române, corupţia de tip local, nepotismul, favoritismele au indus ideea că, la noi, dacă te pui bine cu cine trebuie, rămâi de neatins, că dacă eşti la putere, nu mergi la puşcărie, că dacă furi o găină, faci ani de pârnaie, dacă jecmăneşti milioane, vei hălădui pururi liber.

Aceste false stereotipuri mioritice trebuiau demolate.

Voiculescu, Roşca Stănescu, Gigi Becali n-au fost condamnaţi la închisoare când erau în opoziţie. Sistemul i-a lăsat să ajungă la putere şi abia apoi i-a înhăţat.

Hayssam Omar n-a fost surprins când i s-au pus în cârcă porcării pe care nu le făcuse, pe lângă acelea pe care le făcuse. Era logic, înţelegea: "Am dat bani lui Năstase şi Hrebe, s-a întors roata, e logic ca Băsescu să mă pună la poprit!"

Gigi Becali n-a înţeles, săracul, nimic: "De ce-am mai dat eu bani ăstora? Ca să mă duc la puşcărie?!?"

Şi cam aşa era. Trebuia să dai bani ca să ajungi la putere, ca să mergi la zdup, ca să fii dat de exemplu.

Statul de Drept, sub presiunea altor state de drept, a mers din demonstraţie în demonstraţie. Au fost cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, condamnaţi fratele preşedintelui, presupusa sa amantă, ginerele, cumnatul premierului, şefi de partide, procurori, judecători, oameni de afaceri abonaţi la bani publici, avocaţi, ONG-işti, oameni de televiziune. Didactic. Nimeni nu e deasupra legii, nimeni nu e în siguranţă în vânătoarea de vrăjitoare.

Nu se mai poate spune că înfunzi puşcăria doar dacă furi o găină sau violezi o babă, nimeni nu mai poate să zică de milionari că nu riscă detenţia, că se vor lăfăi veşnic în nemeritata, în frauduloasa lor bunăstare!

• Să se vadă, să se ştie: Nu mai ieşi din puşcărie!

Iată că şi detenţia e folosită pedagogic, pentru ca statul să-ţi susţină teza intrării democratice în legalitate.

Amnistia sau graţierea, cândva populare, până şi Ceauşescu uza de ele din când în când, au devenit cvasi-unanim urâte pentru că de ele ar putea beneficia niscai protipendadă politică.

Liberarea condiţionată, despre care se tot bate apa în piuă în instanţe dacă e un drept sau o vocaţie, ca şi când un amărât de judecător, nişte avocaţi din oficiu sau nişte procurori de duzină ar putea desluşi o asemenea chestiune de drept, e refuzată deţinuţilor notorii.

"Onorată instanţă, un om care a devalizat milioane nu poate sta doar un timp atât de scurt la închisoare!" e mesajul procurorului de şedinţă, repetat obsesiv în cazul VIP-urilor încarcerate.

Ce-are a face? Un prizonier e judecat teoretic după atitudinea manifestată faţă de pedeapsă, nu faţă de faptă. Fracţia minimă e decisă de legiuitor. Penitenciarele au un sistem de punctare a recompenselor şi sancţiunilor, totul ar trebui să fie matematic la o cerere de eliberare.

Nu e. E o chestiune de imagine publică, aşa cum reiese din logica procurorilor.

Ce caută un procuror în cauzele de liberare condiţionată?

De ce sunt aceste cauze de resort penal?

Ele sunt chestiuni administrative, de verificare a respectării unor criterii interne din sistemul penitenciar.

Dar dacă trimitem oameni la puşcărie pentru imagine, trebuie să-i şi ţinem acolo după aceeaşi logică.

În cazuri speciale, e nevoie de o demonstraţie suplimentară...

Sorin Ovidiu Vântu sau Hayssam Omar primesc periodic câte o nouă pedeapsă. Din când în când, din sertar mai răsare un nou dosar. Or merita? Probabil că da, dar oricum nu contează, problema e ce merităm noi să vedem la televizor.

Pedeapsa pe viaţă, chiar dacă nu e aplicată formal, nu trebuie să dispară, ea are un scop. Eternitatea face şi ea parte din arsenal.

• Nimeni nu poate învinge sistemul, ce sistem ar mai fi ăla care poate fi tras pe sfoară de particulari?!?

Nu are niciun fel de importanţă dacă România şi Costa Rica, Serbia sau Madagascarul au înţelegeri bilaterale privind extrădarea. Nici ce convenţii internaţionale au ratificat numitele ţări.

Nu contează dacă Elena Udrea e mama unui copil costarican, american sau klingon. Ea va fi adusă în România şi întemniţată. Va face mult din pedeapsă. Multe comisii îi vor refuza liberarea condiţionată şi multe instanţe de judecată vor da dreptate comisiilor.

Udrea e nepopulară, arogantă, urâtă de popor. Bogată, întreţinută, hoaţă, adulterină, conform folclorului, intrigantă. Ne-a arătat genţi şi maşini scumpe la televizor, trebuie pedepsită.

Mazăre e un drogat bronzat cu maşini de epocă, a călcat fete cu barca şi cu maşina, ne-a râs în nas deghizat în Suleyman.

Ghiţă a fost de-al sistemului, de-al statului paralel, a supt sudoarea poporului, a urzit conspiraţii prin vile de protocol. Şi-a cumpărat azil în Serbia.

Oamenii ăştia au dat public impresia că au fentat sistemul, că s-au sus­tras urmăririi, că au păcălit vânătorii de vrăjitoare.

Statul nu poate permite aşa ceva...

Statul l-a adus pe Necolaiciuc, a pes­cuit afacerişti fugiţi în Dubai, l-a răpit pe Hayssam din Syria şi l-a obţinut pe Munaf, cetăţean american, de la americani.

Statul l-a reţinut pe Patriciu peste garanţiile premierului Tăriceanu cum că aşa ceva nu se putea întâmpla.

Statul l-a obligat pe Băsescu să se dezică de frate-său, apoi i-a pus la răcoare şi pe ţiganii care îl lucraseră, să se vadă limpede că victoria nu era a lor, ci a statului de drept.

Udrea, Ghiţă şi Mazăre nu pot scăpa.

Nici Liviu Dragnea nu poate rămâ­ne în libertate. Nu aşa.

Poţi să te iei de piept cu duşmanii din sistem, puciurile sunt permise. Atâta vreme cât rămâi cu ambele picioare în sistem. Dacă ai fesele în luntri diferite, înşeli încrederea armatorului care ţi-a vârât prima ambarcaţiune sub fund.

Libertatea nu poate fi o concesie smulsă prin forţa aparatului coercitiv. Ea poate fi obţinută prin obedienţă, implorare, loialitate şi penitenţă.

Până la un punct. Dacă se trece de acel punct, dacă e lezată imaginea sis­temului, dacă statul e umilitor înfrânt, puterea exemplului trebuie să fie maximă. Nu mai e loc de tocmă după un punct.

Statul de drept se luptă cu ultimii supravieţuitori ai "Sistemului Corupt", cu ultimii rezistenţi. Executarea lor exemplară, publică, e imperios necesară, obligatorie. Va fi.