INTERVIU ÎN EXCLUSIVITATE CU DOMNUL DANIEL DĂIANU (PARTEA II) "Vom avea o undă de şoc de durată, pe toate pieţele"

Reporter: Are nevoie sistemul economic mondial de mai multă reglementare sau, dimpotrivă, de dereglementare? Care ar fi situaţia în România?

Daniel Dăianu: În opinia mea, este nevoie de un nou Bretton Woods, care să asigure un "regim" ordonator, reguli, cum s-a întâmplat după al doilea război mondial. G20 încearcă aşa ceva, dar nu reuşeşte încă. Există în literatura de specialitate "trinitatea imposibilă", care spune că nu poţi asigura simultan stabilitatea valutelor, independenţa politicii monetare şi mişcarea liberă a capitalurilor. Cred că, dacă nu se va pune stavilă volatilităţii valutelor şi mişcărilor destabilizatoare de capital, ruperea sistemului internaţional, împărţirea în blocuri, va fi de nestopat. S-a mai întâmplat în istorie. Funcţionarea economiei globale este de pus în relaţie cu funcţionarea industriei financiare.

Privind finanţa, nu trebuie să fim captivii unei dispute ce uneori devine aproape metafizică. Să vedem realitatea cum este. Criza financiară de acum este cauzată, în principal, nu de ceea ce unii numesc înclinaţii ale naturii umane, altfel spus că nu se poate face mare lucru. Chiar dacă inevitabilitatea mişcării ciclice a economiei este un dat, avem de-a face cu o deraiere majoră a finanţei de la ceea ce trebuie să fie o bună conduită a firmelor, de la ce atenuează riscuri sistemice. A nega impactul valului de dereglementări din ultimele decenii (Big Bang-ul din 1986 în City-ul londonez, renunţarea la Glass-Steagall în SUA, etc) asupra industriei financiare este de neînţeles. Este firesc să nu avem limite la îndatorare (leverage), să se utilizeze modele de evaluare a riscurilor ce permit băncilor şi firmelor de asigurări să judece cum vor capitalul propriu în raport cu angajamentele făcute, să fie acceptate produse sintetice ce sunt absconse chiar pentru cei ce conduc operaţiuni de trading, să avem firme de asigurări care au alura de fonduri de risc (cazul AIG), să avem bănci comerciale care au devenit mai mult platforme de tranzacţionare, etc?

Nu trece săptămâna fără a fi semnalate cazuri flagrante de malpraxis în pieţe; manipularea unor repere de bază (benchmarks) precum Libor, a pieţelor valutare şi produselor de bază arată marile nereguli. Prin urmare, răspunsul de bun simţ la întrebarea dumneavoastră este unul: este nevoie de reglementare. Cei care pledează pentru dereglementare trăiesc într-o altă lume, pe altă planetă, sau sunt de-a dreptul ipocriţi. Opinia mea este că se merge în direcţia bună, indicată de rapoartele Vickers şi Tyrie în Marea Britanie, rapoartele Larosiere şi Liikanen pentru Comisia Europeană, legislaţia Dodd-Franck în SUA. Deşi trebuie constatată riposta industriei financiare printr-un lobby puternic şi utilizând mijloace "pecuniare" şi politice. Şi rămân probleme ca "too big to fail", la care nu s-a găsit un răspuns adecvat. Basel III are şi el vicii dacă ne gândim la manevrabilitatea calculării VaR (value at risk) de către bănci. Parlamentarul conservator britanic Andrew Tyrie are dreptate să sublinieze iresponsabilitatea multora în industria financiară, mai ales dacă ţinem cont de costul pentru societate al intervenţiilor de salvare. Când economia/societatea funcţionează după o logică de tipul câştigătorii iau totul (winners take all), când ceea ce numim dreptate/corectitudine (fairness) este inegal distribuită, este pusă în pericol funcţionarea economiei de piaţă, însăşi democraţia! Chestiunea etică merge adânc. Fiindcă statul de drept implică reguli care să fie simetrice în privinţa severităţii punitive în caz de încălcare a legilor. Şi legile, regulile se cuvine să fie pe măsură. Dar dacă finanţa înaltă se bucură de un statut privilegiat în virtutea unor reglementări laxe (light touch regulation) şi motivaţiilor legate de riscuri sistemice, nu avem oare un stat de drept defect, "nedrept" în relaţia dintre industria financiară şi restul economiei?

Cât priveşte situaţia din România, ea este de judecată având în vedere o legislaţie europeană (a UE) care se schimbă pe baza reformelor şi care trebuie aplicată şi la noi - Basel III, Solvency II, directive privind piaţa de capital (MIFID) şi infrastructura desfăşurării tranzacţiilor etc. Nevoia de reglementare în România priveşte şi dosare întârziate mult, precum lămurirea statutului pieţei Rasdaq, situaţia pieţei forex. În aceste domenii, vom vedea măsuri concrete curând, aşa cum au anunţat colegi din Consiliul ASF.

Reporter: Mai mulţi economişti au declarat că ţara noastră nu ar trebui să încheie un nou acord cu FMI. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, beneficiile concrete ale unui astfel de acord?

Daniel Dăianu: Consolidarea fiscală, ieşirea României din procedura de deficit excesiv fac pe unii să pună la îndoială meritele unui nou acord. Dar există raţiuni ce pledează pentru un nou acord precauţionar cu FMI. Criza nu s-a terminat în lume şi vor fi alte şocuri când injecţiile de lichiditate ale FED-ului se vor sfârşi; vom avea o undă de şoc de durată, pe toate pieţele. Şi este bine să ne protejăm pentru momente mai dificile. Vedem declaraţiile neobişnuite de săptămâna trecută ale lui Mario Draghi şi Mark Carney (noul guvernator al Băncii Angliei) privind practicarea unor dobânzi de politică monetară foarte scăzute pentru o mai lungă perioadă de timp; ei caută astfel să liniştească pieţele în perspectiva schimbării de macaz peste Ocean. Avem programe de restructurare, în diverse domenii, începute cu instituţiile internaţionale, care se cuvine să fie sprijinite; sunt experţi străini care cunosc problemele şi care nu pot fi substituiţi lesne. Un asemenea aranjament dă şi o anume siguranţă cercurilor de afaceri din străinătate că nu vor exista derapaje, probleme fără ieşire în România. Există, într-adevăr, Semestrul european, Tratatul Fiscal în cadrul UE, dar acestea nu cred că sunt un substitut adecvat, acum. Avem nevoie în continuare de aranjamente care să disciplineze politici interne, să ajute reforma companiilor de stat, reforme în alte domenii, lupta contra risipei şi hoţiei din sectorul public, contra clientelismului. Avem şi anii în care trebuie să rambursăm sume importante în contul împrumutului de asistenţă contractat în 2009. Una peste alta, este util un nou aranjament cu FMI. Şi fac această afirmaţie, deşi am criticat, când am crezut că este necesar, "catehismul" de la FMI şi Banca Mondială în anumite privinţe. De pildă, liberalizarea prematură a contului de capital, unele programe de restructurare industrială.

Reporter: Guvernul a renunţat să mai anunţe o ţintă oficială pentru adoptarea euro. Când consideraţi că ar putea ţara noastră să fie pregătită pentru adoptare?

Daniel Dăianu: Criza zonei euro este o răzbunare a economicului asupra politicului. Lituania şi Letonia vor să intre pe un "fast track" poate şi pentru că au consiliu monetar, care reduce enorm spaţiul de manevră. Această criză arată că, pentru examinarea situaţiei unei ţări, contează şi gradul de îndatorare a sectorului privat. De aici a rezultat procedura de deficit extern excesiv, impusă de Comisia Europeană. Avem aici o morală pentru România: este corect să reliefăm ineficienţa din companiile de stat şi este şi mai întemeiat să cerem/obligăm o reformă a lor, să privatizăm dacă este cazul. Dar competitivitatea unei economii şi convergenţa reală, care să prevină sufocarea în zona euro, reclamă câştiguri de productivitate sistematice, în tot sistemul economic. Ţinta de aderare trebuie să fie credibilă, altminteri nu poate mobiliza eforturi. De asemenea, ea presupune ca zona euro să se fi întremat la momentul propus pentru aderare, ceea ce ar fi o precondiţie. Altă precondiţie priveşte pregătirea economiei. Adică, să fie întrunite criterii de convergenţă nominală şi de convergenţă reală. Între cele nominale, datoria publică, deficitul bugetar nu ar fi o problemă, deşi atenţie mare trebuie să fie la impactul regionalizării, ca să nu complicăm soarta bugetului public central prin extravaganţe ale regiunilor. Inflaţia şi diferenţialul de dobânzi sunt de examinat dacă pot converge rapid către niveluri de referinţă din zona euro; nici stabilitatea cursului de schimb nu este un dat dacă nu vor fi înregistrate câştiguri de productivitate adecvate.

Criza zonei euro mai arată că performanţele depind covârşitor de calitatea instituţiilor, care se concretizează în capacitatea de a impune disciplina bugetară fără a sugruma economia, în încasări fiscale de care depinde producţia de bunuri publice (educaţie, sănătate, infrastructură), în relaţia dintre bugetul public şi mediul de afaceri prin care se combate goana după rente, în dialogul între partenerii sociali, etc. Poate România schimba textura instituţională, poate căpăta flexibilitate în economie în 3-4 ani, astfel încât să ţină pasul cu cei care dau tonul în zona euro? Teoretic, pot fi conturate trasee pentru politici macro şi de natură structurală. Dar lucrurile în realitate pot fi mai complicate. Apropo de reforma guvernanţei în zona euro, şeful Bundesbank, Jens Weidmann, deplânge expunerea băncilor faţă de guverne. Dar ce ne facem cu expunerea bugetelor publice faţă de bănci; oare se uită că numeroase bănci au fost salvate şi prin intervenţii ale guvernelor, inclusiv în Germania?

Reporter: Cum vă aşteptaţi ca mecanismul de "bail-in" agreat de miniştrii de finanţe din Uniunea Europeană să influenţeze sistemul bancar la nivel european şi la nivel local, în particular? Ce ar putea însemna această decizie pentru celelalte pieţe financiare?

Daniel Dăianu: Există o ştire bună şi una rea. Cea bună ar fi că se pune mai puţină presiune pe bugete publice, în cazul unor necazuri bancare. Ar fi de menţionat aici şi responsabilizarea acţionarilor ca şi o grijă mai mare a creditorilor faţă de finanţarea unor entităţi bancare. Problema apare însă când sunt vizaţi deponenţi care nu pot beneficia de schema de garanţii. Oricum fragmentarea sistemului bancar european se vedea în marjele pe care companiile le plătesc la finanţarea operaţiunilor (ex: IMM-uri din Spania şi Italia plătesc un multiplu faţă de costul pentru firme din Germania). Fragmentarea poate fi accentuată de această măsură, fiindcă deponenţi mari vor cauta refugiu în entităţi bancare percepute mai sigure, în ţări cu economii mai robuste. Poate fi contracarată fragmentarea în UE? Poate fi, în măsura în care se fac progrese majore în construcţia Uniunii Bancare. Dar funcţionarea acesteia înseamnă, în esenţă, aranjamente fiscale. Adică, cine va suporta costul salvării sau închiderii unei bănci. Am avea totodată nevoie de o schemă de garantare colectivă a depozitelor. Şi suntem departe de acest stadiu, care ar implica şi integrare politică/instituţională mai adâncă.

Impactul asupra României derivă din ce se întâmplă cu băncile europene, întrucât sectorul bancar autohton este controlat în proporţie de circa 80% de grupuri străine. Dacă BCE nu ar fi fost angajată, ca împrumutator de ultimă instanţă, în practici excepţionale (refinanţări pe termen lung pentru bănci la cost ultra-mic şi achiziţii, sau anunţuri de achiziţii de obligaţiuni suverane pe pieţe secundare) ar fi fost mult mai rău pentru toată lumea, inclusiv pentru România. Noi beneficiem, direct şi indirect, de măsurile extraordinare adoptate de BCE, de guverne din alte ţări, pentru salvarea băncilor în Europa.