Israel - gaz peste foc

Mă aşteptam, la fel cum toată lumea se aştepta, ca în urma tratativelor, teroriştii Hamas să-i pună în libertate pe ostaticii israelieni, iar Israelul, la schimb, să elibereze un anumit număr de prizonieri. După care să se încheie pace în Gaza. Iluziile au fost deşarte. Forţele care se opun unui acord în Orientul Apropiat s-au dovedit a fi mai puternice. Scânteia care s-ar putea stinge se poate transforma dintr-o secundă în alta în vâlvătaie.

Nu o spun doar eu. O spun, în primul şi-n primul rând, cei mai importanţi analişti din lume, atunci când se pronunţă asupra situaţiei din Israel. Şi o spun de altfel şi cei mai importanţi aliaţi ai Israelului. O pace trainică nu se poate realiza altfel decât în condiţiile puse în urmă cu aproape 80 de ani de rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite. Două state pe acelaşi teritoriu, Israel şi Palestina. Israel s-a conformat acestei rezoluţii, iar evreii şi-au edificat un stat. Din motive care încă trebuie descâlcite, palestinienii, în loc să îşi construiască un stat, s-au rezumat la nivel de "autoritate". Iar Autoritatea Palestiniană a scăpat de sub control Gaza. Şi astfel Gaza, căzută sub puterea absolută a organizaţiei Hamas, a detonat o adevărată bombă pe teritoriul Israelului. Şi pe măsură ce numărul victimelor din Gaza creşte exponenţial, forţe externe, care se erijează în porumbei ai păcii, nu fac altceva decât să toarne gaz peste foc.

Pentru o soluţie de pace în Gaza trebuie în prealabil stabilit cine cu cine negociază şi cine garantează o înţelegere. Poate negocia un stat cu o simplă organizaţie, care între altele este şi clasificată drept teroristă? Drumul către răspuns trece din păcate prin mai multe capitale ale lumii. Prin Washington. Unde pentru prima dată în istorie la cea de-a patra prezenţă în Capitoliu al lui Netanyahu, acesta a suferit un grav afront din partea democraţilor. Drumul păcii trece şi prin Beirut, unde Hezbollah, partid aflat la putere, este finanţat în continuare de Iran şi, la rândul lui, finanţează cu bani şi aprovizionează cu armament organizaţia Hamas. Prin Qatar, unde până zilele trecute s-a aflat reşedinţa liderului Hamas. Prin Istanbul, unde acelaşi lider Hamas a fost până zilele trecute primit cu deferenţă şi tratat ca un aliat de către Recep Erdogan. Şi desigur, prin Iran, unde acelaşi lider Hamas a fost, până ieri alaltăieri, oaspete de onoare. În discuţiile despre o eventuală soluţionare a situaţiei din ce în ce mai tensionată din Orientul Apropiat, mai intervin frecvent statele arabe, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Europeană şi, desigur, Moscova şi Beijingul. Litigiul, aşadar, în loc să se soluţioneze pur şi simplu ca un litigiu local, se universalizează.

Şi astfel s-a ajuns într-o situaţie aproape fără ieşire, în care ne aflăm astăzi. Israelul a utilizat două rachete şi a pulverizat o clădire din Beirut, lichidându-l pe cel care a conceput în numele Hamas operaţiunea de asasinare a unor israelieni, operaţiune de la care a pornit conflictul, precum şi luarea de ostatici. Câteva ore mai târziu, serviciul secret israelian l-a localizat şi l-a lichidat în Iran, unde se afla în calitate de oaspete de onoare, pe şeful Hamas. Turcia a sărit ca arsă, Recep Erdogan afirmând nici mai mult nici mai puţin că intenţioează să atace cu forţele sale armate statul Israel. Iar guvernul Israelian, răspunzând într-o manieră la fel de exagerată, solicită în mod oficial statelor NATO excluderea din organizaţie a Turciei. Un fapt cu totul şi cu totul imposibil de realizat în condiţiile în care Turcia ocupă o poziţie geostrategică cheie în angrenajul NATO.

Aşadar, situaţia în loc să se simplifice, se complică. Dacă nu care cumva, înainte de a se ajunge totuşi la o înţelegere, situaţia se tensionează, aşa cum s-a mai întâmplat deseori în istorie, prin arătarea muşchilor de către cei mai importanţi protagonişti.