ISTORICUL PRIVATIZARII IN ROMANIA Trecerea la economia de piaţă (3)

Tot pentru o imagine elocventă a ce a însemnat "Aventura" privatizării în România după 1990, am găsit o dezvoltare interesantă a sloganului "Nu ne vindem ţara" în lucrarea lui Marin Dinu şi Teodor Brateş intitulată "răzbunarea trecutului - Capitalismul în cinci luni postdecembriste" din care citez: "O sursă importantă a sloganului a constituit-o avalanşa de informaţii, declanşată chiar în zilele de la finalul anului 1989 referitoare la intenţiile străinilor de a investi masiv în România. Zestrea productivă de care dispunea ţara reprezenta în viziunea celor mai mulţi concetăţeni o vacă de muls.

România s-a aflat în vizorul pieţelor financiare externe, a mediului internaţional de afaceri ca o importantă sursă de profit. Marile proiecte de restructurare a lumii de după Războiul Rece includeau în etapele premergătoare şi imediat următoare căderii comunis­mului, ofensiva capitalului străin, evident cel occidental, spre economiile ţărilor din Estul Europei."

Aşa am ajuns să înlocuim lipsa pieţei libere şi existenţa preţurilor fixate de stat cu o economie de piaţă funcţională cu o concurenţă în creştere, dar şi o societate cu libertăţi individuale puternic îngrădite schimbată într-una cu libertăţi individuale conform standardelor europene (Florin Georgescu).

Ce s-a întâmplat de fapt în realitate? Cumpărătorii s-au trezit într-o diversitate de situaţii - costuri mari de exploatare, taxe, datorii istorice mari la furnizorii de utilităţi, spaţii, hale inutile şi excedentare, personal supradimensionat, lipsă de productivitate, imposibilitatea de a fi competitiv pe piaţă, tentaţia veniturilor din fier vechi etc. - falsuri la certificarea de către cenzori a lucrărilor de investiţii tehnologice şi de mediu, încălcarea condiţiilor de postprivatizare.

Aveau alte soluţii sau modele? De ce nu am ales modelul polonez? Era sau nu necesar să privatizăm companii strategice şi bănci? Care a fost rolul finanţatorilor şi creditorilor internaţionali?

Şi pentru că nu ajungea o singură mare problemă, România s-a confruntat şi cu cea a restituirilor proprietăţilor către cei deposedaţi abuziv de către regimul comunist începând cu 11 iunie 1948.

Anul 1990 a adus, pe lângă procesul de democratizare al ţării şi trecerea la o economie de piaţă, un proces amplu de răspuns la solicitările celor ce în 1948 au fost deposedaţi abuziv de regimul comunist. Faţă de vocile care solicitau "restituirea în integrum", preponderent de restituire în natură, clasa politică românescă a căutat variante prin care să restituie proprietăţile confiscate abuziv într-un ritm rapid şi la valori evaluate pornind de la nivelul valoric al datei confiscării. Variantele au dus la o dispersare a atribuţiilor organelor centrale şi locale în procesul de restituire. Astfel, primăriile şi prefecturile au instrumentat dosarele de restiuire a imobilelor şi terenurilor proprietăţi private, în timp ce Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (anterior Autoritatea de Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat) au avut atribuţii în ceea ce priveşte activele şi terenurile aferente companiilor din portofoliu.

Nici după 30 de ani de la revoluţie acest proces nu s-a finalizat, în prezent estimându-se că statul mai are de achitat în dosare de restituiri circa 5 miliarde de euro (în bani sau active). Trebuie precizat că doar 0,5 miliarde euro reprezintă dosare certe şi evaluate, dar neplătite, în timp ce 4,5 miliarde euro reprezintă obligaţii viitoare ca urmare a solicitărilor înregistrate la instituţiile acreditate.

Referindu-mă la variantele de restituire, o reţin pe cea care propune ca România să nu restituie active, ci doar contravaloarea evaluată a acestora, ceea ce presupunea achitarea în numerar, într-un număr de ani, direct de la bugetul de stat. Din păcate nici modelul german, pe care fostul cancelar H.

Kohl l-a aplicat în faţa numeroaselor solicitări de restituiri din fosta RDG, nu a plăcut politicienilor noştri.

Modelul Kohl a cuprins crearea unui fond de obligaţiuni, cu o perioadă de graţie, cu scadenţe eşalonate în funcţie de data acordării despăgubirii şi în limita pe care deficitul bugetar o permitea anual.

Alte modele care cuprindeau limite valorice de restituire (Ungaria, Polonia) au fost de la început respinse de puterile politice postdecembriste, în care partidele istorice susţineau "restituirea în integrum".

După apariţia unor acte normative care au reglementat retrocedararea terenurilor agricole (prin Administraţia Domeniilor Statului) sau a imobilelor, terenurilor şi a pădurilor aparţinând cultelor religioase, abia în 2006 Guvernul a reglementat problema restituirilor printr-o lege aprobată prin asumarea răspunderii, Lege prin care s-a înfiinţat Fondul Proprietatea, fond de investiţii în care titlurile de despăgubire emise de Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţii se transformau în acţiuni la Fond, scăzând pas cu pas participaţia MFP ca reprezentant al statului în acţionariatul Fondului.

Până în 2016, statul român a despăgubit prin aceste multiple modele şi autorităţi, atât în bani, cât şi în natură. Astfel, în bani, s-au emis despăgubiri de 4 miliarde euro prin Fondul Proprietatea şi 1,5 miliarde euro prin ANRP, AVAS şi MFP. În natură au fost restituite 2,2 milioane hectare terenuri (din

care doar 0,3 milioane hectare de teren intravilan), precum şi 10.500 imobile reprezentând aproximativ 2 miliarde euro şi constând în muzee, şcoli, locuinţe sau spitale.

Regret şi astăzi că proiectul german de restituire prin constituirea unui fond obligatoriu a rămas fără sprijin politic. Poate că nu am fi ajuns în situaţia de a avea la ANRP unul dintre cele mai mari cazuri de corupţie din România postdecembristă.

Cu argumentele mele privind procesul de privatizare, dar şi prin cazuri concrete ce le voi dezvolta în continuare, nu am pretenţia că voi convinge pe toată lumea. O maximă celebră mă încurajează spunând: " nu poţi forţa pe nimeni să creadă în numele unui ideal, cât de nobil ar fi acesta,

pentru că nu există un ideal peste cel al libertăţii de credinţă".

Aşadar, transferul proprietăţii de la stat la privat, a transformat Romaânia dintr-o ţară în care puterea de cumpărare se măsura astfel:

- Un salariu mediu reprezenta şase coşuri de consum alimentar (dar real, reprezenta patru coşuri alimentare, deoarece majoritatea mărfurilor nu erau în magazine şi atunci se plătea suprapreţ) - de care beneficiau 8,2 milioane de persoane;

- O pensie medie reprezenta patru coşuri (de fapt trei şi jumătate) de care beneficiau 3,7 milioane de persoane;

... într-o ţară cu putere de cumpărare sporită astfel:

- Un salariu mediu ce reprezintă o crşstere cu 110% la acest coş alimentar având 4,4 milioane persoane;

- O pensie medie în creştere cu 47% la acest coş alimentar avaând acces 5,2 milioane persoane.

Este adevărat că în România s-au înregistrat şi alte mutaţii în zona puterii de cumparare, cele mai notabile fiind schimbarea nivelului egalitar al veniturilor şi avuţiei populaţiei cu o polarizare foarte accentuate a acestora, precum şi schimbarea raportului între numărul locuinţelor cu chirie în detrimentul celor proprietate personală.

Ce avem azi? Sau mai bine zis ce mai avem azi?

Companiile româneşti deţinute integral sau parţial de statul român generează 8% din producţia societăţilor nebancare şi nefinanciare şi angajează doar 4% din forţa de muncă (nu ne referim la bugetari).

Între 2006-2014 s-au derulat oferte publice foarte importante: Electrica SA, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz şi Transelectrica cu o valoare totală de 4.782 milioane lei, însemnând nu numai beneficii ale veniturilor bugetare cât a deschiderii uşii pentru investitorii internaţionali. Aud azi tot mai des "teorii" care ţin de bârfa cotidiană: să nu mai dăm puţinul care ne-a mai rămas la polul opus să privatizăm integral căci statul nu este un bun gestionar.

Deci azi avem companii pentru privatizare însemnând capital de stat la societăţi majoritare de 27,827.651.394 lei (27 miliarde lei) şi minoritare 4.976.624.125 lei (4,9 miliarde lei): Hidroelectrica, Complexul Energetic Oltenia, Compania Naţională Aeroporturi, Electrocentrale Bucureşti, Tarom, Complexul Energetic Hunedoara, Portul Constanţa, Societatea Naţională a Sării, Eletrocentrale Grup, Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile, CupruMin, Telekom, Enel Distribuţie Muntenia, GDF Suez, Enel Distribuţie Dobrogea, EON distribute, EON Energie Mires, Enel Energie şi Enel Energie Muntenia.

Logic şi experienţa de până acum în privatizări arată că numai în piaţa de capital se va obţine preţul corect şi transparenţa transferului, oferind mediului de afaceri încrederea pierdută. Este destul de târziu după ce ai privatizat peste 11.000 de companii cu altă legislaţie. Dar "nu poţi să duci oamenii în paradis cu lovituri de cravase".

(Va urma)