JUSTIŢIE ŞI REVOLUŢIE, APROPO DE HOMOSEXUALITATE A fost Dumnezeu la Sodoma? (1)

• PREAMBUL

Mi-a cerut redactorul şef al ziarului BURSA doamna Emilia Olescu să comentez ştirea că Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să sancţioneze România pentru nerespectarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Coman, Hamilton şi Asociaţia ACCEPT, pe scurt, să mă exprim asupra drepturilor homosexualilor şi asupra justitiei.

Asta s-a petrecut în dimineaţa de 14 septembrie 2021, urmând să publice articolul a doua zi.

De atunci scriu articolul.

Am căutat motivul divergenţei dintre organizaţiile UE şi cele ale Statului Român în diferenţa de moravuri, impulsionată de diferenţa de religiozitate: măsurători făcute cu un deceniu în urmă situau România pe locul al şaselea în lume, în privinţa gradului de religiozitate (89%); în acest timp, creştinismul se tot retrage din Europa Apuseană şi explodează în Africa.

Măsurători făcute în 2020 situează România pe primul loc în Europa şi relevă că noi ne definim identitatea naţională în jurul creştinismului.

Prin urmare, am înţeles că trebuie să examinez de unde provine norma morală a naţiunii din care fac parte, studiind problematica homosexualităţii în Biblie, care, în logica măsurătorilor, ar trebui să fie cartea de căpătâi naţională.

Referirile biblice directe la homosexualitate (altele decât în Geneza, 19) sunt următoarele:

"22. Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune". (Leviticul, 18)

"13. De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este". (Leviticul, 20)

"25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;

27. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor". (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 1)

"9. Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,

10. Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu". (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 6)

La acestea se adaugă, eventual, următoarea:

"4. Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu". (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 13)

Descurajant, am constatat cât de vast este teritoriul exegezei limitat la cele (doar) două Capitole (Geneza 18 şi 19) dedicate judecăţii şi arderii Sodomei şi că, în anii care poate că mi-au mai rămas de trăit, (oricât de optimist aş fi), este exclus să pot parcurge, nu jumatate, nici pe sfert din procesarea omenească în jurul acestui episod biblic, ci abia dacă pot zgâria cu unghia.

De aceea, am adoptat o altă strategie: mi-am urmat intuiţia şi am ales, din exegeza de necuprins, argumente formulate în ultimele două milenii (binecuvântate fie amintirea şi operele celor care le-au gândit), fără de care nu mi-aş fi găsit prizele potrivite ascensiunii către propria interpretare.

Textul clădit cuvânt cu cuvânt este puternic speculativ.

Dintre variantele textului biblic - Biblia creştin-ortodoxă în româneşte autorizată de Sinod, Textul Masoretic (TM) şi Septuaginta, am ales varianta care mi-a convenit în împrejurare.

Mi-am făcut loc, anevoios, printre învăţaţii creştini, rabinii Talmudului şi cabaliştii medievali.

Pentru că este speculativ şi pentru că reprezintă o interpretare proprie într-un ocean de elaborări cu acelaşi subiect, am căutat binecuvântarea Îngerilor Cărţii (vezi Introducerea).

Astazi, când începem să publicăm eseul, deşi pare încheiat, încă îl rescriu în mintea mea.

• Mulţumiri speciale

Mulţumesc doamnei Emilia Olescu pentru înţelegere şi sprijin şi pentru ca mi-a dat posibilitatea să particip, în continuare, zilnic, la viaţa Redacţiei BURSA (şi nu doar cu ilustratii); am întrerupt elaborarea eseului de faţă de câte ori mi-a spus că nevoile ziarului îmi reclamă contribuţia - apreciez că a făcut asta cât mai rar posibil.

Îi mulţumesc prietenului meu - scenograful Cristian Niculescu, fostul meu coleg de bancă din Liceul Nicolae Tonitza - care a manifestat interes pentru subiectul acestui eseu şi m-a silit să-l explic până l-am înţeles şi eu, astfel că, într-o măsură, este coautor (fără ca asta să însemne că este de acord cu ceea ce am scris).

Îi mulţumesc lui Cornel Codiţă pentru atenţie şi încurajări.

Ii mulţumesc Andreei Roşoiu că, în pauzele de la problemele mondene cu care se ocupă, m-a ajutat să ţin în ordine Notele de subsol care o luaseră razna.

• A. INTRODUCERE

1. Îngerii Cărţii

Nimeni nu spune că forfota în rândurile literelor Bibliei ar înceta vreodată, dimpotrivă, un text medieval (care contează drept anonim, dar se revendică de la Dumnezeu) dezvăluie neistovita editare întreprinsă de trei îngeri şi oferă detalii despre numele lor şi sarcinile pe care le îndeplinesc (1) .

Remarcabilă, în prezentarea îngerului Hofniel, este ideea că oboseala copistului Torei este prevenită prin capacitatea lui imaginativă, ceea ce pare contradictoriu: copierea "ad literam" limitează imaginarea, la buchea copiată, copistului nefiindu-i îngăduită nici măcar o greşeală, darămite o deviaţie imaginativă. (2)

Jorge Luis Borges plăsmuieşte, însă, un act al duplicării textului echivalent celui al creaţiei originale (cu ale cărei cuvinte doar coincide la nivelul semnelor): "Admirabila lui ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă - cuvânt cu cuvânt şi rând pe rând - cu cele ale lui Miguel de Cervantes" (3) .

Personajul lui Borges - Pierre Menard - nu se substituie lui Cervantes, ci izbuteşte să scrie succesiuni de cuvinte identice cu cele ale lui Cervantes, pornind de la propriile experienţe în cuprinsul unei omeniri situate cultural cu două secole mai încolo, ceea ce, inevitabil, atribuie aceloraşi cuvinte înţelesuri diferite.

Sensibilitatea la aceste coincidenţe creatoare ar putea evidenţia că ele sunt mult mai frecvente decât am fi înclinaţi să credem (şi că, uneori, acuzaţia de plagiat este nedreaptă), de vreme ce chiar această introducere menţionează un ecou borgesian la Cabala medievală. (De exemplu, Moshe Idel afirma că deconstructivismul filosofului francez/algerian/evreu Jacques Derrida se originează în Cabala, în timp ce Derrida însuşi a negat că ar fi cunoscut exegeza iudaică medievală).

În ceea ce mă priveşte, întâi (în adolescenţă) am luat cunoştinţă de această ciudată idee a lui Borges şi mult mai târziu, după zeci de ani, am intrat în contact cu exegeza iudaică, (deşi prioritatea istorică aparţine acesteia din urmă) - care este "originalul" şi care este "copia" din perspectiva experienţei mele?

Dar abia împreună - Pierre Menard (înzestrat cu "divina modestie", cum îl caracterizează scriitorul argentinian) şi îngerul Hofniel - mi-au sugerat ceea ce se poate spune că s-ar petrece înăuntrul acestei cărţi "incendiare", care este Biblia, cât timp ea stă închisă.

Închiderea coperţilor Bibliei (ca şi rularea sulului Torei) suprapune literele de foc negru scrise pe foc alb alb (4), aducând-o la starea incandescenţei dumnezeieşti.

La deschiderea Bibliei, Maghid - Îngerul Torei (5) - rânduieşte literele să fie identificate cuvinte, propoziţii, fraze, cele 54 de pericope din Pentateuh (fiecare cu îngerul ei) şi toate diviziunile Cărţii.

Unii afirmă că funcţia dezvăluirii tâlcurilor Torei îi revine, de fapt, altui inger, lui Eliahu (Elijah/Ilie, eventual Yeshua/Iisus, în viziuni angelice antice, sau profetul care nu a murit niciodată, dar a fost luat în ceruri traind) care pogoară asupra studiosului din porunca lui Dumnezeu (într-un raport eventual de Tată-Fiu) şi care i-a învăţat Tora pe Avraam (şi ulterior pe Moise).

2. Rolurile îngerilor

Polemica ar putea face acceptabilă ideea că îngerii aceştia nu se exclud unul pe celalalt, ci îndeplinesc meniri specifice, astfel că ar putea fi propusă ipoteza că Eliahu pogoară (harul) înţelesurile divine, în timp ce Maghid restaurează identitatea socială a textului, (dacă nu cumva socotim cele două finalităţi ca fiind una şi aceeaşi); îngerii Tarşişim (Hofniel, Iikatviel şi Ihatmiel) rămân să întreţină zilnic dogoarea înrâuririi sufleteşti în raporturile Cărţii cu fiecare cititor (dogma), la care dă acces lucrarea comună a lui Eliahu şi Maghid (kerigma).

Desigur, această aglomerare de îngeri ai Torei ar putea să pară excesivă (aici nici măcar nu au fost enumeraţi toţi), dar alocarea lor în roluri verosimile conduce la modelarea inteligibilă a raporturilor dintre studios, Cartea sfântă şi Dumnezeu, (la rândul său, prin duplicare, modelul aproximează idealul pentru raporturile dintre cititor, text şi autor, în general).

Atributul nemărginirii Cărţii sfinte (6) devine consecinţă a acestui model de activitate literară perpetuă; tot aşa, personalizarea - pe Muntele Sinai au fost prezenţi 600 de mii de evrei (7) (dar şi sufletele celor nenăscuţi încă) şi fiecare a primit Tora lui şi fiecare le presupune pe ale celorlalţi şi împreună constituie Tora.

Până la momentul deschiderii Cărţii, putem închipui, la fel, că înflăcărarea activităţii cărturăreşti dinăuntrul Bibliei (8) întreţine jarul textului în fel şi chip, schimbându-i locurile literelor, cuvintelor şi ale celorlalte părţi, uneori adăugând, alteori sărind peste ele (9).

Particularizarea Bibliei poate fi inclusă în înţelesul versetului 30:14 din Deuteromonul:

"Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci".

3. Consecinţe

Biblia închisă poate fi mai personală decât cea deschisă, ea încă mai scintilează când este răsfoită.

În versiunea pe care o deţin (10) sunt 778 de pagini între "Pieirea Sodomei" (Capitolul 19, din Geneza, care la mine începe la pagina 28) şi "Patima desfrânării" (Capitolul 16 din Iezechiel, de la pagina 806).

Cât timp Biblia stă închisă, pot presupune cum cărturarii îngereşti acceptă cuvintele "Patimei desfrânarii" între cele din paginile "Pieirii Sodomei" (sau alături), într-o operaţiune "intercorporală", cum ar numi-o exegeţii contemporani ai Cabalei, căci aduce un text dintr-o parte a TaNaKh - din Neviim (Profeţii) -, în altă parte, distinctă, a ei - în Tora (Legea/Pentateuhul). (11)

Dar, dacă această translatare mi-ar fi îngăduită, atunci aş putea îndrăzni să aduc aici şi o ayah (verset din Coran), care la momentul potrivit să ne înalţe înţelesul povestirii comune celor două Cărţi sfinte despre pârjolirea Sodomei şi Gomorei; şi noţiunea rabinică de Bat Qol (Vocea divină).

Sigur, aş fi putut, oricum, să compar cele două fragmente biblice, ba chiar ar fi fost justificat ca, în comentariul asupra povestirii despre Avraam, să invoc şi Coranul, în calitatea sa de Carte sfântă a unei religii abrahamice, iar exegeza rabinică ar fi fost în locul propriu, dar cred că are un înţeles mai pregnant dacă imaginez o ipotetică permisiune acordată de îngerii Cărţii.

Cum Shakespeare îl pune pe Shylock, după o interpretare sofisticată a unui paragraf din Biblie, să spună, în "Neguţătorul din Venetia": "Căci e o fericire / Când n-ai furat pe nimeni, să dobândeşti câştigul". (Actul I, Scena III)

Opiniile care urmează se referă la Biblia închisă, dar se bazează pe ceea ce oricine poate citi în Biblie, odată ce o deschide.

Am ales expresia de "Biblie închisă", ca să mă refer atât ca la o Carte rânduită la fel cu altele, pe raftul bibliotecii, cât şi ca la o Revelaţie care s-a încheiat şi căreia, cu ajutorul ei, suntem liberi să-i alocăm un înţeles care ne este accesibil şi de care astăzi avem nevoie.