KLAUS IOHANNIS: Documentele pentru numirea miniştrilor, analizate la Cotroceni

Opinia Cititorului ( 8 )

1. 1.  fără titlu
   (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 16:24)

   Acest fals președinte nu face nimic pentru noi romani sa și dea demisia și sa plece în Germania lui să-l judece Dumnezeu cât foarte mult rău nea făcut și ne face în continuare

   1. 1.1.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
      (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 17:22)

      ....se simte o asa mare lipsa a acestor ageamii ??? eu cred ca fara ministri...doar cu personalul din cadrul institutiilor ar merge mai bine treaba....

      1.2.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.1)
      (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 18:08)

      Cei din subordine servesc SRI-ul. :))))))

      1.3.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
      (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 18:50)

      mai specific, raul facut de Presedinte vs binele facut de PSD te rog. un exemplu

      1.4.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.3)
      (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 19:32)

      Alertă de propagandă securistă! :)

      1.5.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.4)
      (mesaj trimis de anonim în data de 22.01.2019, 19:33)

      du-te-n ....a ...ii

      1.6.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.5)
      (mesaj trimis de anonim în data de 23.01.2019, 08:25)

      Redacția își asumă atitudinea propagandei securiste.

   2.   viziunea de la Aachen sau post-Sibiu?
   (mesaj trimis de Salomeea Romanescu în data de 22.01.2019, 23:38)

   Este nevoie de o noua viziune asupra Europei care sa sintetizeze cele trei viziuni concurente din perioada post-belica

   A.1.2. Trei viziuni pentru Europa post-belică 

   Cum se întâmplă după războaie, perioada post-belică a fost un vid necunoscut Nimic nu era evident, totul trebuia reconstruit – nu numai structurile economice şi infrastructura industrială, ci şi modelele şi cadrele politice. Chiar şi statele naţiuni nu mai aveau o poziţie normală, în unele zone europene (ca în Germania) nu exista un statut statal, alte state naţiuni existau dinaintea războiului şi continuau să existe după el (ca Polonia), altele şi-au reunit părţile distruse de război (ca Franţa). Nici structurile naţionale, nici cele internaţionale din Europa nu existau cu adevărat – peisajul politic era gol şi invita actorii existenţi şi potenţiali ai momentului să elaboreze planuri şi viziuni pentru o Europă nouă, cu o formă corespunzătoare intereselor lor. 

   Era bineînţeles cazul acelor puteri care au apărut ca învingători istorici reali din război, aşa-numitele noi “superputeri”. A început era bipolarităţii şi acest lucru a însemnat că aceste două superputeri erau gândite strategic într-o dimensiune globală. Europa era numai o piesă, poate chiar o capodoperă în acest puzzle, deoarece Europa a devenit un element cheie pentru interesele globale ale ambelor supraputeri. Pe de altă parte, statele naţiuni europene nu păreau să cedeze superputerilor nou create fără o vorbă. Se poate imagina o Europă nouă în cadrul structurilor vechi, dominate de statele naţiuni şi pretenţia lor la suveranitate În schimb, între ambiţia globală a supraputerilor şi greutatea regională a statelor naţiune, un nivel European original, continental, intermediar, al puterii politice şi luare a deciziilor părea să aibă un drept istoric să apară şi să co-existe pe lângă superputeri. Câteva exemple pot ilustra aceste trei dimensiuni şi nivele de formare a noii Europe după război. 

   A.1.2.1 Viziunea superputerii 

   Un lucru este atât de evident încât nu are nevoie de nicio analiză şi argumentare: Uniunea Sovietică era hotărâtă să domine fără ambiguităţi întreaga parte a continentului care i se concesionase deja la faimoasele conferinţe de la Teheran, Yalta şi Postdam. Momentul instalării de către URSS era numai o chestiune de timp, dacă era necesar chiar printr-un puch, a regimurilor din statele Central - Estice, unde hegemonia sa era foarte importantă pentru interesele sale imperialiste. Este mult mai interesant să privim partea de vest a Europei şi relaţiile sale cu cealaltă superputere, Statele Unite, şi să ne întrebăm dacă şi cum interesele americane prevalau în Europa, şi dacă sub acest aspect coincideau interesele europene şi americane? 

   Mai putem pune şi o altă întrebare: dacă există, voalat, în subsidiar o hegemonie US. Planul Marshall poate servi de test : Acesta era motivat fără îndoială de dorinţa de a ajuta pe europeni să-şi reconstruiască economiile şi să scape de sărăcie şi foamete, revolte sociale şi haos politic – motivaţia umanitară a ajutorului American este evidentă şi nu trebuie pusă la îndoială. În acelaşi timp, planul Marshall a servit şi interesele personale ale Statelor Unite.  

   În primul rând, vestul Europei trebuia fortificat ca să devină o barieră împotriva expansiunii sovietice. Acest lucru poate fi interpretat ca o investiţie americană în propria siguranţă. În al doilea rând, economia americană necesita un partener comercial care era destul de bine dotat şi bogat să cumpere produse americane şi să servească interesul comun al schimbului de mărfuri, pentru a deveni mai bogat. Europa era primul candidat. În al treilea rând, şi cel mai important, planul Marshal nu era neutru în privinţa sistemului economic şi social, ci era clar inspirat de logica liberală. Această logică este foarte clar exprimată în cei trei paşi indicaţi de Truman în memoriile sale (mai clar chiar decât în cuvântarea pe care a ţinut-o Marshall pe 5 iunie 1947 la Universitatea Harvard) , când spune că: 

   (1) trebuie reconstruită o economie lucrativă prin instaurarea pieţelor libere, 

   (2) o condiţie a evoluţiei structurilor sociale, care să nu rateze rezistenţa la încercările şi tentaţiile revoluţionare din est, deoarece erau bazate pe condiţii econmice sănătoase şi 

   (3) să ducă la „instituţii libere”, o democraţie parlamentară binecunoscută în Statele Unite dar sub presiune (şi un sistem minoritar în Europa interbelică). US credeau că prin iniţierea unui proces de reconstrucţie economică bazat pe economia de piaţă lăsată să evolueze liber, se putea garanta aproape că rezultatul va fi un sistem politic crespunzător mai mult sau mai puţin modelului vestic (sau american).  

   Aceste consideraţii nu trebuie înţelese greşit spunând că SUA au încercat să domine Europa şi că planul Marshal a fost un mijloc de a-şi impune hegemonia. Abordarea a fost, din contră, exact opusul în comparaţie cu cea sovietică: Sovietele credeau în putere şi violenţă, americanii în libertate; procesul pe care l-au iniţiat era, în ochii lor, unul liber şi natural – produsul, deci, servea interesele americane într-atât încât vestul Europei să devină asemănător SUA şi, în consecinţă, un aliat natural. Fără doar şi poate, Statele Unite privea Europa ca o parte a luptei politice mondiale şi au atribuit părţii libere a Europei un rol în lumea aceasta bipolară. Roosevelt, Truman, Marshal şi alţi conducători americani percepeau Europa nu dintr-un punct de vedere european, ci dintr-unul american (ceea ce nu înseamnă că interesele europene şi americane nu pot fi complementare ). Viziunea lor pentru viitorul Europei consta în faptul că europenii aveau un rol special de jucat în lupta mondială dintre Superputeri.  

   A.1.2.2 Viziunea statului -naţiune 

   La o săptămână de la armistiţiu, 15 mai 1945, generalul de Gaulle a ţinut o cuvântare la Adunarea Naţională a Constituantei Franceze, o cuvântare care arată viziunea sa pentru viitorul Franţei şi implică, după cum se poate observa prin extrapolare, un viitor al Europei ca întreg. Întâi, el consideră Al Doilea Război Mondial un altul dintr-o serie lungă de războaie similare, motivate de ambiţia unuia sau altei puteri europene de a domina pe celelalte. „ Încă o dată…” este formula pe care o foloseşte de Gaulle pentru a-şi sublinia poziţia. Aceasta este o interpretare desigur confirmată de istorici mai târziu . Totuşi, ne puteam aştepta ca de Gaulle să aibă impresia că acest război este unic. Dimpotrivă interpretarea sa este prima aluzie la viziunea sa de continuitate în statul european şi afacerile internaţionale. El descrie mecanismul sistemului european de competiţie a statelor naţiune, care a fost creat pe parcursul a câteva secole. Istoricii şi politicienii au ajuns la aceeaşi concluzie şi au făcut-o într-adevăr mai târziu, identificând un sistem de „echilibru al puterilor” sau de „hegemonie şi echilibru”. Al Doilea Război Mondial în ochii lu de Gaulle este încă un război din această istorie lungă şi sângeroasă. Dacă mecanismele vechi mai funcţionează (ex. un sistem de coaliţii întărite de ameninţarea unui inamic comun) vor fi suficient de puternice în final pentru a depăşi astfel ambiţia hegemoniei. 

   A doua lecţie învăţată din cuvântarea lui de Gaulle este aceea că el consideră centralizarea la nivel naţional ca mijloc adecvat de a face faţă pericolului, ameninţării şi provocării ambiţiilor de hegemonie din partea oricărei puteri străine. Experienţa lui din timpul războiului, ca şi pentru mulţi francezi, a fost aceea că divizia Franţei a fost o aberaţie îngrozitoare, care a slăbit decisiv capacitatea Franţei de a-şi menţine integritatea naţională - şi divizia naţiunii franceze (şi statului) este o catastrofă pentru toţi francezii (sub aspect politic). Reacţia lui la această provocare a fost aceea de a reuni toate forţele naţionale, mai întâi forţele de rezistenţă diferite şi divergente, iar mai târziu naţiunea franceză în întregime.Acest efort uriaş de reunificare a condus (pe bună dreptate în ochii lui de Gaulle) la unitate superioară şi la o centralizare mai puternică decât orcând. Statul naţiune francez trebuie să dispună de toate resursele naţiunii astfel încât să fie destul de puternic pentru a rezista oricărui atac din afară. Încă o dată, un cuvânt mic dezvăluie spiritul acestei viziuni despre reconstituirea statului naţiune francez: Franţa trebuie capacitată „să rămână” ceea ce a fost odată. Aceată viziune are fundament istoric şi se vede că îşi trage orientarea de viitor din trecut. 

   Se poate uşor imagina o Europă după viziunea lui De Gaulle: o Europă formată din state naţiune capabile să descurajeze orice inamic potenţial să atace, printr-un soi de descurajare multilaterală la nivel naţional şi continental.Desigur, acest proiect nu exclude forme specifice de cooperare, dacă nu se pun pun la îndoială interesele legate de suveranitatea naţională şi securitatea individuală.Urmând acest raţionament, totuşi, Europa ar deveni un continent de state suverane puternice, defensive şi de fapt naţionaliste. Chiar dacă acest model pentru viitorul Europei există în cuvântările şi acţiunile politice ale lui De Gaulle, ca şi în politica altor oameni de stat europeni, numai implicit, el a fost unul important. Poate că versiunea lui de Gaulle poate fi considerată o versiune extremă de state naţionale reconstruite ca unice componente ale Europei de mâine. Totuşi de Gaulle nu a fost desigur singurul om de stat care gândea în astfel de termeni şi categrii conservatoare. Este, fără îndoială, evident că această viziune bazată pe statul naţional sau naţiune era incompatibilă cu cele ale superputerilor. Această incompatibilitate este exemplificată de lipsa completă de recunoaştere a lui de Gaulle faţă de existenţa puterilor extra-europene din Europa după război – Nu există nicio menţiune a Uniunii Sovietice sau a Statelor Unite în cuvântarea lui. El îşi bazează viziunea numai pe experienţele franceze din Al Doilea Război Mondial. De Gaulle a insistat pe posibilitatea – se poate spune iluzia – ca statele naţiune europene să fie lăsate singure şi încă o dată îndreptăţite să îşi contureze singure viitorul continentului, fără sprijin străin.  

   A.1.2.3 O viziune europeană autentică 

   O a treia propunere pentru noua Europă s-a concentrat pe nivelul continental, şi a considerat Europa actorul adecvat capabil să se adapteze la noua situaţie istorică. Această a treia viziune a pornit de la ideea că statele naţiune sunt incapabile să-şi rezolve conflictele în mod paşnic, astfel încât reconstruirea lor ar duce la aceleaşi războaie ca şi în trecut, singura diferenţă fiind aceea că armele moderne industriale ar avea potenţialul de a ucide popoare întregi. A mai provenit şi din recunoaşterea că apariţia noilor superputeri – cu consecinţa că statele naţiune nu mai puteau să asigure independenţa popoarelor europene pe cont propriu. Unitatea politică continentală nu numai că ar reglementa conflictele cu Europa în mod paşnic, ci ar asigura independenţa batrânului continent.  

   Această viziune asupra viitorului Europei a apărut în principal din mişcările de rezistenţă din diferite ţări europene, chiar şi din Germaniadar desigur nu era nouă în istoria ideilor europene; îşi trăgea inspiraţia din secole de planuri pentru unificarea Europei, o viziune la fel de veche ca şi aceea a divizării continentului în state naţiune separate Primul Război Mondial a încurajase deja planuri pentru o Europă unită şi paşnică, de exemplu propunerea Contelui Koudenhove-Kalergi, care a fost sprijinită de Mişcarea sa “Paneuropa”. 

   După Al Doilea Război Mondial, totuşi, aceste planuri au fost adaptate special la noile schimbări, cum se vede de exemplu de “ch arter of Hertenstein”, rezultat al uneia din primele şi cele mai importante reuniuni internaţionale ale federaliştilor europeni după război. Această intâlnire a reunit reprezentanţi din şaisprezece ţări europene, inclusiv germani pentru prima dată şi a dus la fondarea celei mai importante mişcări pro-europene a perioadei post-belice, Uniunea Federaliştilor Europeni (UEF). Carta a fost acceptată în septembrie 1946 şi delimitează o federaţie europeană care are două sarcini specifice, una internă şi alta externă. Prima este aceea de a asigura pacea între europeni şi de a garanta tuturor naţiunilor şi culturilor europene existenţa şi evoluţia autonomă. A doua a fost să asigure întregului continent independenţa faţă de toate puterile extra-europene. În mintea autorilor cele două aspecte erau legate. Numai o comunitate continentală ar putea garanta această diversitate de culturi naţionale în viitor, statele naţiune fiind considerate prea slabe pentru a-şi asuma această sarcină faţă de superputerile predominante şi ameninţătoare. Soluţia trebuie să fie o federaţie europeană cu suficentă unitate pentru a-şi asuma sarcinile eficient, dar cu diversitate maximă pentru a asigura autonomia elementelor sale componente. 

   Acesta este al treilea model pentru viitorul postbelic al Europei: Nu este conceput nici în interesul vreunui stat naţiune european, nici în interesul uneia din cele două superputeri şi a politicii lor mondiale. Este specific european; astfel încât punctul său de pornire este interesul comunităţii continentale a naţiunilor. Se poate spune că modelul de stat naţiune este la nivel regional, limitat , iar viziunea superputerilor este de nivel global – modelul european, dimpotrivă, este de nivel continental. 

   A.1.3. Construcţia unui model reprezentând factorii structurali ai Europei post-belice 

   Construcţia acestui model are ca scop simplificarea unei situaţii istorice date. Cu acest model special, încercăm să identificăm astfel factorii structurali, care au dat formă Europei postbelice. Un model poate contribui la o explicare pe termen lung a integrării europene astfel încât trebuie lăsat să reducă complexitatea într-o anumită fază a procesului ştiinţific – odată modelul construit, odată ce lecţiile sunt trase, odată ce capacitatea de explicare este extrasă, modelul poate fi înlocuit de bogăţia reală a realităţii istorice.  

   Se pare că niciunul din cele trei modele pentru Europa după Al Doilea Război Mondial descrise pe scurt mai sus nu a determinat complet viitorul continentului, niciunul nu a reuşit în întregime să domine în mod exclusiv pe celelalte. Europa nu s-a predat complet ideii de bloc, nici nu s-a întors la sistemul de „hegemonie şi echilibru” – nici nu a apărut vreo federaţie europeană. Este evident că Europa postbelică a fost o combinaţie a celor trei modele: Statele Naţiune au fost reconstruite, dar nu şi-au recucerit întreaga suveranitate; Cortina de Fier a coborât şi a divizat Europa în două părţi, dar cel puţin partea de vest a Europei a păstrat o plajă importantă de evoluţie autonomă; şi a luat fiinţă integrarea continentală, fără a fi destul de puternică pentru a înlocui structurile statelor naţiune sau pentru a evita divizarea Europei în cele două zone de influenţă a superputerilor. În loc de un model, au fost implementate toate trei. În realitate, a trebuit să co-existe în loc să fie separate, acţiuni nelegate, găsim un model compus. Îl putem folosi în efortul nostru de a explica coexistenţa şi dinamica istorică dintre componenetele sale.  

   Alte explicaţii pot fi utile pentru a înţelege structurile modelului, şi apoi trebuie trase lecţii din el. Acesta sugerează că Europa, în perioada post-belică, a fost divizată în două sfere de influenţă sau două blocuri, limitând extinderea integrării din ambele părţi, dar în acelaşi timp, dezvoltându-le separat. Cortina de fier a fost cel mai evident hotar din Europa imediat după război şi reflectă cât de departe şi-au impus modelul Superputerile – chiar dacă trebuie reţinut cum dominaţia lor a lucrat diferit în cele două părţi ale Europei. Divizarea Europei este reflectată în dimensiunea orizontală a modelului.  

   Modelul structurat ia în consideraţie şi existenţa celor trei nivele de luare a deciziei ce reies din implementarea parţială a celor trei modele postbelice pentru Europa.  

   Aceste niveluri sunt inspirate de o abordare globală, una continentală şi una regională (naţională) – cele trei viziuni pentru noua Europă după război găsesc traducerea structurală în aceste trei nivele coexistente. Coexistenţa celor trei viziuni îşi găseşte expresia vizuală în dimensiunea verticală a modelului.  

   În final, a treia dimensiune a modelului reflectă faptul că divizarea puterii între cele trei modele postbelice pentru viitorul Europei a dus la un fel de distribuţie a anumitor politici către anumiţi actori: Superputerile şi organizaţiile lor în bloc aveau responsabilitatea apărării şi securităţii, statele Naţiune au recâştigat puterea şi competenţa politicilor de redistribuire, educaţiei şi culturii etc., iar unele sectoare de politică economică (carbune şi oţel, mai târziu agricultura şi proiectul pieţei comune) au fost conferite comunităţi continentale nou apărute.  

   A1.3.1 Lecţiile din model 

   Modelul se poate explica sau înţelege prin lecţii pe care le putem trage din el. Acestea sunt două tipuri de lecţii de tras,conform ideii unei combinaţii de metode ale ştiinţelor istorică şi politică: prima este diacronică sau istorică în sens propriu, a doua este sincronă, structurală, similară unei abordări sistemice, şi legată de metodologia ştiinţelor politice.  

   A1.3.1.1. Lecţii istorice: Capitole ale unei “Istorii a integrării europene”  

   Modelul sugerează chiar, cel puţin implicit, capitolele unei istorii a integrării europene, într-un mod foare simplu: Prima eră va fi construcţia realităţii reflectată de model, a doua perioada existenţei structurilor vizualizate şi a treia istoricul lor . Chiar dacă acest lucru poate părea banal, el reflectă fără îndoială realitatea procesului istoric:  

   Capitolul Unu: Construirea cadrului postbelic (de la sfârşitul războiului până la sfârşitul deceniului cinci)  

   Primul capitol al unei istorii a Integrării Europene tratează despre apariţia structurilor post-belice şi se poate observa că această perioadă s-a terminat pe la sfârşitul deceniului cinci. În 1945 niciuna din structurile internaţionale nu exista, iar unele state Naţiune (nu numai Germania) nu erau foarte sigure că vor mai exista. Structurile statale au fost edificate abia în 1949, cu crearea celor două state germane. La nivel internaţional, în 1945 nici NATO nici Pactul de la Varşovia, nici Comunitatea Europeană nici Comecon (nici Consiliul Europei nici WEU …) nu existau – iar doisprezece ani mai târziu, întregul peisaj al afacerilor internaţionale din Europa era (din nou ) acoperit complet cu aceste structuri. [1]  

   Astfel un prim capitol ar descrie şi analiza deci, pentru a explica şi înţelege cum au apărut şi cum au fost întărite aceste structuri de relaţii internaţionale din Europa; care au dispărut şi care au avut succes.  

   Două fenomene sunt evidente din acest demers metodologic: mai întâi, pentru toţi cei trei actori principali, promotori ai modelelor sau viziunilor prezentate pe scurt mai sus, „viteza era esenţială”, cum s-a exprimat chiar Truman în memoriile sale. [2] Ei erau conştienţi de presiunea timpului – dacă nu era viziunea lor care a prevalat imediat, ceilalţi ar fi trecut planurile lor, le-ar fi implementat şi i-ar fi marginalizat pe ceilalţi. Statele Naţiune, promotorii integrării europene şi Superputerile au încercat rapid să implementeze propriul lor model, pentru a atrage partea cea mai mare din puterea politică din această perioadă de reconstrucţie. Această conştientizare a presiunii timpului era deosebit de evidentă în tabăra „Europenilor” care a simţit că odată înfiinţate Statele Naţiune şi structurile blocurilor, rămânea puţin spaţiu pentru o structură politică europeană autonomă.  

   Până la sfârşitul deceniului cinci, structurile corespunzătoare modelului existau şi perioada post-belică a luat sfârşit. Această perioadă se poate caracteriza ca un fel de competiţie, o cursă sau un curs a trei competitori care au pornit către sfârşitul războiului şi au atins ţelul o decadă sau doisprezece ani mai trârziu. Toate trei au atins ţelul, chiar dacă nu erau toate de succes: Divzarea Europei, Cortina de Fier şi curând după aceea zidul Berlinului au arătat clar care nivel a devenit cel mai puternic. Şi Statele Naţiune erau înapoi, chiar şi Germania a realizat structuri de stat şi este chiar cazul Germaniei, care arată mai elocvent cât de superioare erau structurile Superputerilor faţă de celelalte nivele. Şi, ultima dar, poate, pentru moment, şi cea mai neânsemnată: A luat fiinţă în final şi o structură europeană de luare a deciziei …Începuse procesul de Integrare Europeană.  

   În plus, modelul semnalează o subdiviziune a acestui prim capitol. Se pot lua în considerare planurile ambiţioase de a crea o federaţie europeană completă – şi insuccesul acestor planuri – imediat după război ca primă subdiviziune. Congresul de la Haga (mai 1948) şi dezamăgirea relativă privind crearea Consiliului Europei (mai 1949) marchează sfârşitul acestei perioade şi cotitura către o strategie alternativă, iniţiată de Jean Monnet şi Robert Schuman, pornind integrarea de la un nivel modest, conducându-l pas cu pas către o federaţie politică. 

   Capitolul Doi: Durata lungă de viaţă a structurilor post-belice (sfârşitul deceniului cinci până la mijlocul sau sfârşitul deceniului opt) 

   Capitolul al doilea al istoriei Integrării Europene tratează despre perioada lungă a existenţei neprovocate a modelului structural reprezentat de model – o generaţie întreagă de structuri neschimbate, tari şi rezistente, 28 de ani ai Zidului Berlinului (1961-1989), 35 de ani între Tratatul de la Roma, promisiunea unei pieţe comune (1957/8), şi realizarea sa (1992/3). Divizarea Europei nu s-a schimbat în această perioadă; nici divizarea puterii politice între cele trei nivele de acţiune nu s-a schimbat profund în general.  

   Desigur, au existat unele progrese către un sistem politic european: o uniune Vamală în deceniul şase – dar stopată de refuzul Generalului De Gaulle, în 1965, pentru a accepta orice conferire a mai multor competenţe Comunităţilor Economice Europene (CEE), ceea ce a condus la abandonarea explicaţiilor unor teoreticieni ai integrării ai momentului. Ernst B. Haas de exemplu a făcut acest lucru şi asta dovedeşte încă o dată utilitatea modelului propus aici: Haas era disperat deoarece a încercat să explice procesul integrării aproape exclusiv prin logica sa internă – „funcţională”- iar acesta era un cadru mult prea sărac pentru a lua în considerare factorii externi care dau formă Europei în general. Modelul vizualizat în „cub”, din contră, ia în considerare şi factorii externi procesului de integrare, dar cu impact asupra lui. În cazul politicii lui de Gaulle din 1965, aceasta ilustrează fără îndoială voinţa politică de a salva modelul statului Naţiune. Conflictul era o luptă între două dintre cele trei nivele de decizie reprezentate în model, statul Naţiune şi nivelul continental şi s-a dovedit încă o dată imposibil progresul integrării în lipsa unei coaliţii de interese între nivelul continental şi alte nivele. 

   După de Gaulle,au fost posibili alţi paşi înainte, cum ar fi crearea Consiliului European în 1975 şi alegerile Parlamentului European în 1979. Dar planurile pentru o uniune economică şi monetară (“Werner-Plan”) nu au reuşit în acelaşi deceniu. De asemenea, extinderile nu au mai fost blocate de de Gaulle. UK, Danemarca, Irlanda (1973), şi mai târziu Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) au devenit state membre. Desigur, acest lucru semnifică succesul şi atractivitatea Comunităţilor Europene. Comunităţile Europene au promis realizarea Pieţei Comune până în 1970 cel puţin dar asta a rămas neatins la începutul anilor 80. În consecinţă, era o dezamăgire generală privind imposibilitatea unui real progres al integrării europene. De aici, naşterea termenului „Euro scleroză” 

   Încă o dată, subdiviziunile acestui capitol al doilea, sunt posibile, de ex. între tinereţea dinamică a CEE (1958-1965), şi perioada lungă de stagnare (1966-1983/84). Această a doua fază poate fi subîmpărţită din nou: în anii stagnării când de Gaulle mai exista (1966-1969), anii de speranţă (1969-1972/3), anii de criză (“stagflation”), paşii spre adâncire şi extindere (1973-1982), şi în final pregătirea pentru o nouă plecare (1983-1985). 

   Capitolul Trei: Noua dinamică, globalizarea şi integrarea europeană (de la sfârşitul deceniului opt până în prezent) 

   Lucrurile au început să se mişte mai mult pe la mijlocul anilor optzeci: a treia şi o eră mai fascinantă a început, era distrugerii modelului (dar nu a tuturor componentelor totuşi!). Este curios să vezi că pornirea către noi orizonturi pică în acelaşi an atât în Comunităţile Europene cât şi în Uniunea Sovietică: În 1985, Gorbatchov a luat puterea în URSS şi europenii au decis în cadrul Actului Unic European să realizeze definitiv un cadru pentru definitivarea pieţei interne Estul şi Vestul au răspuns aceleiaşi provocări, aceea a Statelor Unite şi Japoniei care făcuseră primii paşi către o nouă etapă a evoluăţiei economice, marcată de noua „tehnologie înaltă”, „revoluţia chipului”. Acestă scurtătură părea să fie soluţia pentru criza anilor şaptezeci, „stagflation”, o combinaţie de inflaţie şi şomaj. Europa era pe punctul de a pierde definitiv competiţia din faimosul „triunghi” al celor trei regiuni industriale principale (America de Nord, Asia de Est şi Europa însăşi). Ea risca incapacitatea de a face faţă acestei noi provocări dacă statele naţiune europene nu renunţau la o parte din suveranitatea lor (iluzorie), în favoarea unei pieţe comune aducând astfel avantaje similare companiilor europene cu cele de care se bucurau în SUA. Această provocare s-a dovedit chiar mai dramatică pentru Uniunea Sovietică. Fără schimbări profunde în sistemul său politic, economic şi social, nu era posibil să-şi menţină statutul de Superputere în era armelor high-tech – pe care Ronald Reagan decisese să o creeze cu SDI sau iniţiativa sa „războiul stelelor”. 

   Aici nu este locul să anilizăm în detaliu nici originile nici procesul de reformă a evoluţiei (sau mai degrabă revoluţionară) din URSS sau din Europa. Dar este un fapt acela că aceste două reforme istorice au dus la destrămarea structurilor post-belice din Europa. Ceea ce a început în 1985, a culminat în 1989 cu căderea Zidului Berlinului, el însuşi un simbol pentru căderea tuturor regimurilor comuniste din Europa Centrală. Pentru prima dată într-o generaţie, structurile puterii politice din Europa au fost schimbate în profunzime. De atunci întregul model s-a realizat, cel puţin în ce priveşte partea estică nu mai există, nici URSS, nici organizaţiile bloc, nici chiar unele din statele Naţiune, cum sunt Republica Democrată Germania sau Cehoslovacia. Dacă privim modelul, nimic nu pare mai natural decât extinderea structurilor vestice internaţionale şi supranaturale către est, cu ceva diferenţe fără îndoială: Chiar dacă extinderea NATO ar fi avut loc înaintea extinderii UE, chestiunea este dacă NATO nu şi-a îndeplinit misiunea deja de la căderea Cortinei de Fier şi dacă funcţiile acestei organizaţii nu ar trebui preluate de integrarea continentală. Hotarul dintre zonele de influenţă ale Superputerilor a fost justificarea pentru organizarea celui de al treilea nivel al blocurilor. Odat cu sfârşitul bipolarităţii, “raison d’être” al acestor structuri bloc este mai puţin evident. Aceste consideraţii explică cel puţin căutarea de către NATO a unor noi trasee, căutarea unei noi motivaţii de a exista. 

   Acest capitol poate fi subîmpărţit de asemenea de la începutul său în 1985 până la anul decisiv 1989, de la căderea Zidului Berlinului la disoluţia Uniunii Sovietice şi Tratatul de la Maastricht (1990-1992) şi de la începutul deceniului nouă până la introducerea monedei €uro (1993-1999/2000), etc. 

   Distrugerea modelului se referă la ultimii cincisprezece sau douăzeci de ani şi este o eră nouă diferită a istoriei Europei şi în special a istoriei integrării europene. În general, pe cât de simple par aceste trei perioade implicate de model, ele reflectă de fapt o mare parte a realităţii istorice a Europei şi eforturile ei de a se unifica în a doua jumătate a secolului douăzeci. Astfel, modelul poate şi trebuie să conducă pe istorici spre împărţirea istoriei integrării europene în aceste trei părţi, evident cu mai multe subdiviziuni.  

   A.1.3.1.2. Lecţii structurale: Potenţialul explicativ al modelului  

   Abordarea istoriei integrării europene propusă aici se caracterizează printr-o combinaţie între o metodologie istorică specifică cu o abordare a ştiinţelor politice, conform indicaţiei din introducere. Până la acest punct, au fost trasate câteva implicaţii istorice ale modelului. Totuşi, este timpul să trasăm implicaţiile specifice pentru ştiinţele politice, deoarece modelul cuprinde aceste două aspecte.  

   De fapt, prima implicaţie a ştiinţelor politice s-a discutat deja ca implicaţie istorică: ideea că progresul integrării europene a fost şi rămâne posibil numai (condiţie necesară) sau întotdeauna (condiţie suficientă) atunci când promotorii „Europei” au fost capabili să formeze o coaliţie de interese ori cu nivelul blocurilor – ex. USA, în cazul Europei de Vest – ori cu statele Naţiune (sau ambele); au fost date deja câteva exemple mai sus (Planul Marshall, Tratatul de la Roma/Piaţa Comună). 

   O a doua implicaţie a modelului s-a referit deja la teoriile integrării mai explicit: Modelul sugerează că procesul de integrare europeană nu poate fi înţeles numai prin menţionarea logicii sale interne. Funcţionalismul ca şi Neo-funcţionalismul sunt teorii ce se referă aproape exclusiv la această logică internă, bine-cunoscută sub termenul de spillover. Ideea unui model pe trei nivele, din contră, ia în consideraţie interacţiunea dintre nivelul continental şi celelate două şi astfel asigură instrumente explicative pentru câteva caracteristici ale integrării europene: 

   Mai întâi, alegerea Cărbunelui şi Oţelului ca primele sectoare economice integrate nu se poate explica numai prin vreun interes european autentic. Din contra, integrarea acestor două sectoare ale politicii economice a constituit integrarea pe care doreau să o accepte Statele Naţiune la momentul acela. [1] Factorul limitator a fost unul din ceilalţi doi competititori ai perioadei post-belice. În final, integrarea europeană era obligată să progreseze cu ajutorul integrării economice întâi înainte de a atinge vreun obiectiv politic. Acest lucru a fost impus de statele naţiune astfel încât întregul caracter al procesului de integrare ca fiind economic se poate explica prin competiţia dintre statele Naţiune şi „Europa” .  

   A 1.4.Concluzii - Trei viziuni pentru Europa Postbelică 

   In concluzie viitorul Europei se vedea diferit dacă era privit din puncte de vedere diferite:din punctul de vedere al Superputerilor, al statelor Naţiune şi al “Europenilor”: 

   ch arles de Gaulle Preşedinte francez după război, era exponentul perspectivei statale. Viziunea sa asupra Europei era tradiţională sub mai multe aspecte : el a analizat al Doilea Război Mondial ca pe unul dintr-o serie lungă de războaie hegemonice din Europa, Victoria aliaţilor ca una din coaliţiile care întotdeauna au desfiinţat ambiţiile unei puteri hegemonice europene. Noile Superputeri nu jucau un rol în reflecţiile sale, el insista asupra restaurării suveranităţii naţionale. Proiectul său pentru Europa era un sistem de state naţionale suverane, fortificate şi centralizate, cooperând dar nu integrând, şi dotate cu mijloace militare pentru descurajare reciprocă la nivel naţional. 

   Uniunea Sovietică (Stalin) a impus o hegemonie brutală în partea de est a continentului European, anulând suveranitatea naţională şi integrând aceste ţări în blocul comunist. Dar, chair SUA, în special prin Planul Marshall (1947), au urmărit nu numai scopuri umanitare, ci şi interesele americane legate de securitate, prin blocarea drumului spre comunism prin formarea unei structuri de integrare vest-europene (OEEC). Americanii vedeau Europa ca parte a unui proiect mondial, al “Lumii libere” în luptă cu expansionismul sovietic Abordarea lor liberală era (1) să ofere ajutor economic, care ar (2) fi dus la condiţii sociale sănătoase şi ar fi evitat orice fel de nelinişti sociale şi pericolul comunismului şi în final, (3) ar fi iniţiat şi fortificat instituţiile democratice.  

   “Europenii” nu dispuneau de structuri publice existente şi se exprimau în primul rând în cadrul mişcărilor Societăţii Civile. Viziunea lor despre noua Europă era formată din independenţa externă şi respectul intern pentru diversitate. Amble sarcini istorice invitau la unificare în formă federală - numai o Europă unită putea rezista presiunii Superputerilor, asigura pacea între naţiunile europene şi garanta diversitatea lor culturală. Unitatea era înţeleasă ca o condiţie pentru diversitate.  

   A.2. Ideea Unităţii Europene şi a mişcării PanEuropa 

   Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent şi în consecinţă pentru o viaţă mai bună a populaţiei. De altfel, securitatea şi bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forţe motrice ale integrării europene. Singurul remediu pentru boala acestui spaţiu şi al Europei întregi era o confederaţie democratică a popoarelor democrate, extirparea rigidei şi egoistei suveranităţi naţionale, cooperarea paşnică dintre toate ţările pentru binele tuturor. 

   Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amfictionilor. 

   În epoca romană, datorită prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionarii în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”. „Pax  

   romana” – aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţia romană. Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificări la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. Numeroşi apologeţi ai creştinismului au subliniat unitatea creştină divină şi pamânteană. Totuşi, marea schismă din 1054 va determina şi ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină neputând, cu unele excepţii, să devină o adevarată putere temporară, deşi prin forţa sa spirituală îşi revendica aspiraţii teocratice. 

   Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi a Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun din 843 – care a avut ca rezultat împarţirea Imperiului Franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Pleşuv. 

   În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reformă a Bisericii, un învaţământ laic şi propunea organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi, pentru a fi feriţi de corupere. 

   În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman şi îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune şi el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizează o asociaţie internaţională a principilor creştini. Marele poet italian Dante Aligheri, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice şi legitime autorităţi. Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi aparţin sub titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îşi dezvoltă concepţia sa despre o Europă remodelată în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte creştin”. 

   Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizează organizarea păcii internaţionale prin arbitraj, o adunare permanentă ar avea în acest scop sediul la Veneţia si ar permite deopotrivă menţinerea păcii şi dezvoltarea schimburilor economice. 

   Perioada de convulsii care a urmat Revoluţiei franceze a dus la apariţia mai multor proiecte de integrare europeană, unele rămase la stadiu ideatic, altele ajungând la nişte realizări efemere. În legătura cu cele din urmă se poate cita situaţia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul său maxim, Napoleon I era împarat al Frantei, în graniţele fostei Galii romane având alipite şi Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, parţi din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fraţii săi, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul Westfaliei, iar în Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii săi, caz asemănător şi cu Regatul Suediei. 

   Iată cum vedea Napoleon situaţia Europei dacă nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: „Pacea de la Moscova desavârşea şi încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardului şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi, urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfacut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate parţile, as fi avut şi eu un congres şi o sfânta alianţă. Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o alta greutate în faţa popoarelor”. El ar fi pus în aplicare şi următoarele la nivelul întregului continent european: un cod european, o curte de casaţie europeană care să îndrepte greşelile pentru toţi, aceeaşi monedă sub înfăţişări diferite, aceleaşi greutăţi, aceleaşi legi. Spunea el: „În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevarat un singur popor şi fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”.  

   În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sankt Petersburg”, emite ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Tot în această perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o federaţie europeană printr-o prabuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia „tinerei Europe”. De altfel acest curent de opinie era promovat şi de mari personalităţi ale epocii respective din spaţiul românesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dumitru Bratianu, C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si alţii. 

   În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu „Despre Uniunea Europeana”. Idei asemănătoare au fost profesate de o altă personalitate a timpului, Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, care scria „de un pamânt liber, singura republică a Europei”. 

   Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinţă ... Si va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean...”. 

   În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederaţii a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi ai tuturor statelor europene şi un Senat, însumând delegaţii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederaţiei. 

   Din aceeaşi perioadă se pot menţiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârşitul secolului XIX), discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de la Haga (1899, 1907) s.a. Alt „proiect pentru pace eternă” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenţă asupra preşedintelui Woodrow Wilson va fi considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă. El încearcă, pentru prima dată, studierea ştiintifică a cauzelor războiului, propunând cerinţa conformităţii constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima oară democraţia şi internaţionalismul. 

   Imediat după primul război mondial problema organizării Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe să fie limpede percepută. În acest context apar două concepţii privind construcţia Europei:  

   simpla cooperare care să menajeze suveranităţile statale existente; 

   depăsire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei. 

   A doua concepţie, în mod deschis federalistă, este susţinută mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane private. 

   Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace după Tratatul de la Saint-Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arată: „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”. 

   În 1926, el reuneşte la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane. 

   Mai puţin cunoscut, danezul Heerfordt publică în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care conţine deopotrivă o critică acerbă a Societăţii Naţiunilor a cărei slăbiciune indica deja că aceasta nu interzice realmente recursul la război, dar îi face o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al şefilor de stat dispunând de drept de veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării, Heerfordt, înzestrat cu o anumită capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale. 

   În 1928, Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa patria mea” ca singura condiţie de a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa în competiţia planetară a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor. 

   Initiaţiva cea mai spectaculară a epocii a fost cea luată de Aristide Briand în cadrul Societăţii Naţiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze, între statele europene, o legătura federală, dar fără să se aducă atingere suveranităţii acestor state, propunere în urma căreia Aristide Briand a primit sarcina să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeana”. 

   Răspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar în unele cazuri chiar negative. 

   Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa ocupată, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franta, mişcarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de acţiune”. Proiectul de declaraţie a rezistenţelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”. 

   Într-o Anglie devenită pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist europene. Astfel, Winston Churchill îi adresează lui Anthony Eden un memorandum asupra „Statelor Unite ale Europei”. Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiaşi teme cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor”.