Mai poate fi Europa reindustrializată prin planificare centralizată?

În urmă cu puţini ani încă se mai credea că migrarea către servicii reprezintă calea pentru dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai. Tendinţa a fost deosebit de accentuată mai ales în fostele ţări comuniste din Europa, care au pornit pe drumul convergenţei europene cu sectoare industriale deosebit de importante.

Toate acestea se întâmplau, bineînţeles, înainte de declanşarea crizei financiare globale. A fost nevoie de trecerea a încă patru ani şi transformarea crizei financiare într-o profundă criză economică pentru ca autorităţile europene să realizeze că "bărbierul din Sevilla" nu poate să se tundă reciproc cu cel din Napoli pentru mult timp, în condiţiile în care maşinile de tuns trebuie importate din China.

Şi au început declaraţiile, însoţite de primele schiţe ale unei politici industriale europene. Antonio Tajani, comisarul european pentru industrie şi antreprenoriat şi vice-preşedinte al Comisiei Europene, declara, conform unui comunicat de presă din octombrie 2012, că "nu putem lăsa industria să părăsească în continuare Europa", amintind că producţia industrială reprezintă circa 80% din exporturile economiei continentale.

Bineînţeles că sunt propuse tot felul de planuri, însoţite de ţinte pentru 2020 şi 2030, iar site-ul Comisiei Europene include şi o secţiune dedicată reindustrializării.

Contracţia sectorului industrial european a avut loc pe fondul unei scăderi masive a competitivităţii, cauzele acestei tendinţe nefiind doar costul ridicat al forţei de muncă, pe fondul presiunilor sindicale tot mai mari de menţinere a structurii industriale actuale, ci mai ales povara tot mai grea a reglementărilor impuse de autorităţile europene.

De parcă acestea nu ar fi fost de ajuns, costurile energiei au înregistrat o creştere vertiginoasă. Motivul? Alte planuri europene, de trecere la energia verde, în condiţiile unor subvenţii masive. Efectul? Accentuarea tendinţei de migrare a industriilor intensive din punct de vedere energetic, inclusiv în Germania.

Acolo absurdul a atins cote deosebit de înalte. Explozia costurilor energiei a determinat creşterea presiunilor din partea marilor grupuri industriale pentru exceptarea de la plata cotelor suplimentare, obţinerea acesteia şi, apoi, lupta cu autorităţile europene, care o consideră ajutor de stat cu efecte negative asupra balanţei competitivităţii între firmele germane şi celelalte firme europene.

În cazul "reglementărilor" privind urmărirea ţintelor de energie verde la nivel european, avem doar un exemplu al efectelor nedorite rezultate ca urmare a dorinţei de planificare şi control ale fiecărui aspect economic.

Dezastrul reprezentat de politica energetică a Uniunii Europene trebuie să fie "semnificativ", dacă a creat îngrijorare până şi la nivelul Comisiei Europene. Acelaşi comisar Tajani a declarat, în septembrie 2013, că "ne confruntăm cu un masacru industrial sistemic" şi "nu putem sacrifica industria Europei pentru nişte ţinte verzi care nu sunt realiste", conform unui articol din cotidianul britanic The Telegraph.

Într-o carte recentă publicată de editura Springer, "Către reindustrializarea Europei", profesorul german Engelbert Westkämper scrie că industria prelucrătoare trebuie să redevină "coloana vertebrală a economiei europene", în condiţiile în care reprezintă "sectorul cheie pentru crearea unei valori adăugate ridicate, prin transformarea materiilor prime şi energiei în produse".

Cu o experienţă bogată în industria aerospaţială şi electronică, Westkämper încearcă să tragă un serios semnal de alarmă pentru autorităţile europene în ceea ce priveşte adoptarea unor măsuri de combatere a actualei tendinţe industriale din Europa.

După ce aminteşte că ponderea valorii adăugate brute (VAB) industriale în total valoare adăugată a scăzut cu circa o treime în Europa în ultimii 20 de ani, profesorul german scrie că evoluţia crizei economice a "subliniat consecinţele şi punctele slabe ale migraţiei industriei prelucrătoare şi consumului".

Datele de la Comisia Europeană arată că, de la introducerea monedei unice, ponderea valorii adăugate brute din industria zonei euro a scăzut semnificativ sub 20%, de la circa 22%, în total valoare adăugată brută (vezi grafic).

Într-o analiză Deutsche Bank din noiembrie 2013 (n.a. "Europe's re-industrialisation, The gulf between aspiration and reality") se arată că ţinta Comisiei Europene privind ponderea industriei în economia UE este de 20% până în 2020.

Dar este aceasta realistă, în condiţiile în care "ponderea industriei a scăzut în toate ţările vestice din 2000, cu excepţia Germaniei", ajungând aproape de 10% în Grecia, Franţa şi Marea Britanie? Analiştii de la DB mai arată că numărul angajaţilor din industrie a rămas relativ stabil în ţări est-europene cum sunt Cehia, Polonia şi Ungaria, dar a înregistrat scăderi peste medie în Ţările Baltice, România şi Bulgaria.

Modul în care au înţeles autorităţile de la Paris să acţioneze pentru a învigora industria naţională arată că "prăpastia dintre aspiraţii şi realitate" pare să fie deosebit de adâncă în Franţa.

Bloomberg scria, în septembrie 2013, despre acţiunile preşedintelui François Hollande pentru "reînvierea tradiţiei vechi a planurilor industriale" (n.a. Între 1946 şi 1993, guvernele franceze au elaborat planuri industriale cincinale, iniţial ca mijloc de refacere a economiei postbelice).

În discursul său, Hollande a adresat un apel la autorităţile europene pentru a "ajuta la implementarea strategiei sale industriale". Rămâne de văzut cum va găsi preşedintele Franţei timp pentru directivele industriale, asta dacă antreprenorii francezi nu au inventat, deja, scuterul dotat cu un tablou de bord exhaustiv.

Din păcate, antreprenorii din Hexagon nu au timp pentru astfel de inovaţii, deoarece ei trebuie să lupte pentru supravieţuire, o luptă care a devenit mult mai dură în ultima perioadă, ca urmare a unor noi reglementări şi impozite impuse de autorităţile de la Paris, la presiunea marilor grupuri de lobby industrial.

Probabil că doar marile firme sunt vizate şi de acţiunile lui Arnaud Montebourg, Ministrul Redresării Productive din cabinetul Ayrault. "Agenţia de investiţii a statului lucrează când îi spun eu să lucreze", a declarat Montebourg în cadrul unui discurs la Massachusetts Institute of Technology cu tema "O nouă politică industrială în Franţa", după cum se arată într-un articol Bloomberg din noiembrie 2013.

Profesorul Engelbert Westkämper demonstrează, în cartea sa, că, în ciuda tendinţelor de concentrare asupra tehnologiilor de vârf, "reactivarea tehnologiilor de bază şi a celor low-tech poate reprezenta o soluţie pentru şomajul ridicat din anumite regiuni". Dar pentru acestea nu există programe guvernamentale, însă există reglementări care le fac neviabile.

Chiar dacă scrie că "IMM-urile sunt coloana vertebrală a industriei prelucrătoare din Europa", iar "industria prelucrătoare este critică pentru economiile emergente", profesorul Engelbert Westkämper nu pomeneşte, în cartea sa, nimic despre importanţa libertăţii economice şi a antreprenorului care este, prin definiţie, gata să-şi asume riscurile economice, dar nu poate supravieţui asaltului constant al intervenţionismului guvernamental. Şi atunci, mai poate fi Europa reindustrializată prin planificare centralizată? Nu, din păcate pentru autorităţile europene.

Acum, când toată lumea încearcă să depăşească criza prin exporturi, procesul de recapitalizare este extrem de dificil, mai ales pe fondul tendinţelor demografice negative şi a descurajării economisirii la nivel continental.

Este greu de crezut că autorităţile europene vor renunţa uşor la aşa-numitele politici industriale, al căror efect este, de fapt, contrar celui scontat.

Banii ieftini aruncaţi pe piaţă de BCE de la înfiinţarea sa, însoţiţi de o politică monetară şi fiscală represivă, la care se adaugă nenumăratele reglementări venite de la Bruxelles, au contribuit la decapitalizarea severă a sectorului industrial european.

Inversarea tendinţei nu stă în puterea autorităţilor europene, decât în măsura în care acestea vor recunoaşte importanţa liberalizării pieţei comune şi vor reda, poate sub presiunile sociale tot mai mari, libertatea celor care sunt gata să-şi asume riscurile economice fără directivele preţioase de la centru.