Mai poate fi salvată democraţia în România?

Mitingul organizat de diaspora românească nu este doar un strigăt de disperare al celor nevoiţi să-şi părăsească ţara pentru o viaţă mai bună, ci şi o nouă şansă pentru ţara noastră.

Am ajuns aici din cauza dispreţului sistematic arătat de "autorităţi" faţă de cetăţean, care este împiedicat de un mecanism birocratic monstruos să-şi trăiască viaţa după propriile aspiraţii, în condiţiile în care nicio activitate nu se poate desfăşura fără "permise" pentru orice.

Guvernul condus de Viorica Dăncilă ne arată că am ajuns aproape de culmea absurdului (n.a. totdeauna este loc de mai "bine") şi că orice executiv ales prin tragere la sorţi nu poate fi decât mai bun.

Un grup din diaspora, Rezist Dublin, a publicat pe Facebook o listă de propuneri şi solicitări pentru "reforma profundă a clasei politice", după cum arată o serie de publicaţii online.

Printre revendicări se află, pe lângă demisia premierului şi a lui Liviu Dragnea, organizarea alegerilor anticipate şi "lansarea unei serii de referendumuri pentru a reforma România", primul pe listă fiind "depolitizarea Curţii Constituţionale".

Probabil vom afla mai multe după miting, însă nimic nu arată că noua "mişcare" împotriva nu doar a unui guvern iresponsabil, dar şi împotriva actualei clase politice, poate să împingă "bulgărele de zăpadă" la vale.

Pur şi simplu, istoria ne stă împotrivă, după cum scria Nicolo Machiavelli în "Principele": "Să nu uităm că nu există nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic ca reuşită şi nici mai primejdios de înfăptuit decât a te face promotorul unor orânduiri noi. Deoarece acela care încearcă o acţiune de acest fel va avea drept duşmani pe toţi aceia care erau favorizaţi de vechile orânduiri şi va avea drept apărători prea puţin energici doar pe aceia care ar urma să aibă foloase din orânduirile cele noi".

Se spune, de mulţi ani, că România poate ieşi din starea ei nefericită printr-o schimbare a clasei politice.

Aşa să fie oare? Nicidecum. Pentru a reseta speranţa la un nivel apropiat de cel din urmă cu aproape 30 de ani, clasa politică nu trebuie schimbată, ci desfiinţată.

"Tebuie să punem capăt carierelor în politică, deoarece orice formă republicană de guvernământ sfârşeşte prin corupţie, subjugată de o oligarhie", a scris recent analistul american Martin Armstrong pe blogul său.

Remarcabila sa cunoaştere a istoriei îl califică să declare că fenomenul a avut şi are răspândire universală în cei 6.000 de ani de istorie documentată.

Pentru Armstrong, "guvernul nu este diferit de o organizaţie privată sau de individ", deoarece "întotdeauna îşi va urmări propriul interes".

Comparaţia se opreşte însă aici, în condiţiile în care erodarea treptată a separării puterilor dintr-un stat democratic a condus la situaţia în care "nu mai există mecanisme de control". Pentru individ sau organizaţia privată există totdeauna "mecanisme de control", chiar şi în absenţa "legilor" formale.

De ce este inevitabilă corupţia? Răspunsul îl oferă Ludwig von Mises. "Corupţia este efectul obişnuit al intervenţionismului", după cum subliniază profesorul austriac în lucrarea sa fundamentală, "Acţiunea umană".

Din acest motiv, flagelul corupţiei nu poate fi "vindecat" prin legi dure sau prin intermediul instituţiilor statului.

Este nevoie de "separarea totală a judecătorilor faţă de stat şi definirea clară a drepturilor omului", după cum mai scrie Armstrong, dar şi de "restricţii impuse majorităţii, astfel încât să nu se ajungă la suprimarea drepturilor minorităţilor".

Analistul american este conştient de faptul că "avem nevoie de o formă de guvernare, pentru a nu se ajunge la anarhie", însă această formă trebuie să pornească de la principiul că "doar cetăţenii trebuie să ocupe poziţii în legislativ", iar "mandatul lor trebuie să fie limitat la un an".

Poate că limita de un an este prea drastică, însă mandatul unic reprezintă o condiţie fundamentală. De ce? Pentru că astfel "legiuitorii trebuie să se întoarcă în sectorul privat" pentru a-şi câştiga existenţa, iar astfel "ei nu vor adopta niciodată legi a căror povară trebuie să o suporte".

Acest principiu este dezvoltat pe larg de Nassim Nicholas Taleb în ultima sa carte, "Pielea în joc". "Politicienilor le este teamă să abroge reglementări, chiar dacă se dovedesc absurde, deoarece se află sub presiunea celor care beneficiază de pe urma lor", scrie Taleb, care accentuează că "pe fondul aditivităţii reglementărilor, ajungem curând în situaţia de a fi supuşi unor reguli complicate, care nu sufocă doar spiritul întreprinzător, ci însăşi viaţa".

După ce scrie că "Familia şi Dumnezeu trebuie să aibă prioritate în faţa Statului", Martin Armstrong mai expune o condiţie necesară pentru atingerea dezideratului reprezentat de "un guvern cinstit": cetăţenii nu trebuie să plătească sub nicio formă o taxă mai mare de 10% din venitul lor către autorităţile centrale sau locale.

Dacă îmi amintesc bine lecţiile de istorie, aceasta nu este decât "zeciuiala" din Evul Mediu. Oare care este semnificaţia acestui "ideal" al vremurilor moderne, după atâtea secole de "avans" al "civilizaţiei"?

Din păcate, Martin Armstrong nu este foarte optimist în ceea ce priveşte "restaurarea" democraţiei.

Sub influenţa filosofului grec Thrasymachos, analistul american spune că "indiferent de forma de guvernământ, aceasta îşi va urma doar interesul propriu", iar "justiţia este definită numai prin prisma intereselor guvernului, şi nu pe baza unui cod moral cu privire la bine sau rău".

Cu toate acestea, Armstrong consideră că "se poate pune o barieră în faţa corupţiei guvernamentale", dar numai în condiţiile impunerii unor restricţii puternice, iar cel mai bun rezultat la care se poate spera este "temperarea extremelor din evoluţia ciclică".

Protestul românilor din diaspora are loc pe fondul evoluţiilor grave din Vestul Europei, care pot reprezenta un catalizator al revenirii lor acasă.

Să sperăm că autorităţile statului, chiar dacă vor fi îmbrăcate de "casele de modă" de la Bruxelles, vor ajunge la "mintea românului de pe urmă" şi vor înţelege că nicio "resursă" naţională nu este mai importantă decât oamenii, iar singura lor obligaţie este să nu le stea în cale.

Preşedintele John F. Kennedy spunea odată că "aceia care fac revoluţiile paşnice imposibile, vor face revoluţiile violente inevitabile".

Noi am avut o "revoluţie" violentă, dar se pare că aceasta nu a fost suficientă, deoarece a fost "deturnată".

Oare istoria trebuie să se repete, până când lecţiile sale vor fi învăţate şi de ultimul ticălos?