Minciuna ca medicament şi adevărul ca datorie (II)

4. Una dintre cauzele proliferării şi relativului succes la public ale acestei forme oficiale de minciună (corectă politic şi trezită) este confuzia între minciună şi fals, între ştiinţă propriu-zisă şi pseudo-ştiinţă şi între ştire şi opinie.

Minciuna este un fals intenţionat. Este un fapt sau un comportament în mod principial condamnabil moral şi judiciar.

Falsul este incorectul, inversul adevărului (=corespondenţa afirmaţiei cu realitatea obiectivă). Câtă vreme nu este încărcat de motive intenţionate, falsul nu devine minciună şi nici nu are consecinţe morale sau legale.

Nici greşeala de apreciere (eroarea, iluzia, biasul cognitiv) şi nici judecăţile prescurtate, adică, oligo-raţiunile (preconcepţiile, gândirea de grup, alinierea la comportamentul liderului, imitarea autorităţii) nu sunt minciuni. Sunt lucruri grave care pot afecta mulţimi mari de oameni, dar nu sunt minciuni, adică falsuri intenţionate. De asemenea, miturile şi realităţile imaginative nu sunt minciuni, chiar dacă au un nucleu ideatic (parţial) fals, ci abstracţiuni sau valori în care oamenii cred şi care îi fac să coopereze. Religiile pot muta munţii din loc ...

La nivel individual şi concret, motivele pentru care minţim sunt infinite şi nu toate minciunile sunt vinovate. Există situaţii - limită în care omul concret este chiar obligat să mintă, întrucât adevărul ar face rău altuia. O serie întreagă de filosofi şi teologi au intitulat aceste falsuri bine intenţionate "minciuni nobile". De exemplu, nu îi spui unui muribund că mai are puţin de trăit...

Când minciuna provine de la autorităţile publice, care fac politici publice din falsurile intenţionate, încărcate de ideologie, este grav atât din perspectivă democratică, cât şi din perspectiva credibilităţii. Un mincinos oficial care spune că minte, chiar în mod "nobil" şi cu titlu de medicament, nu mai poate fi crezut nici măcar când spune adevărul. Poporul nu mai poate urma astfel de autorităţi publice, mai devreme sau mai târziu revoltându-se.

Falsurile intenţionate din ştiinţă pot duce la ideologizarea ştiinţei, adică la instrumentalizarea sa politico-religioasă şi, implicit, la pierderea încrederii publicului în metoda ştiinţifică.

În fine, ştirea este o informaţie seacă. Poate fi adevărată sau falsă. În schimb, opinia este o naraţiune care conţine credinţele, emoţiile, opţiunile, memoria şi idealurile autorului. Ştergerea iresponsabilă şi liberticidă a graniţei dintre ştire şi opinie şi sancţionarea delictul de opinie sunt cele mai grave lucruri într-o democraţie.

• Ştiinţa, pseudo-ştiinţa şi pericolul falsului sanctificat

6. În concepţia filosofului austriac Karl Popper, ştiinţa propriu-zisă este o teorie aptă să explice realitatea faptelor şi să genereze predicţii falsificabile (nu false, n.n., Gh. P.)., iar "o teorie care NU este refutabilă prin orice mijloc posibil este non-ştiinţifică. Irefutabilitatea nu este o virtute a teoriei (aşa cum cred oamenii de multe ori), ci un viciu".

Niciun om de ştiinţă nu poate pretinde că teoria sa este ultimă. Karl Popper a susţinut că este imposibil de dovedit prin teste şi experimente că o ipoteză este în totalitate şi în mod imuabil adevărată¹. Deşi o teorie poate poate oferi explicaţii şi predicţii infinite ca număr², numai o mică parte dintre acestea pot fi testate. În schimb, pentru a dovedi că o teorie sau ipoteză este falsă, este suficientă o singură observaţie certă care contrazice teoria sau ipoteza. De aceea, Karl Popper sugera că orice om de ştiinţă ar trebuie să explice, măcar sumar, modalitatea în care teoriile sale ar putea să fie falsificate (sau să dea rateuri ...).

Demersul ştiinţific nu este altceva decât o corecţie din mers sau o rescriere a teoriilor ştiinţifice, sub impactul observaţiilor şi experimentelor care probează că, în variantele lor anterioare, au generat predicţii (parţial) false. Este singura modalitate naturală şi sănătoasă în care ştiinţa progresează - colegii sau concurenţii testează mereu teoriile ştiinţifice existente pentru a le descoperi fisurile ...

Paleontologul < Stephen Jay Gould > scria că "faptele şi teoriile sunt lucruri diferite, iar nu trepte într-o ierarhie cu certitudine crescândă. Faptele sunt datele lumii. Teoriile sunt structuri de idei care explică şi interpretează faptele".

Cu alte cuvinte, nu faptele trebuie să se supună ştiinţei, ci ştiinţa trebuie să se adapteze faptelor şi realităţii, în încercarea de a le explica şi interpreta şi de a genera predicţii necesare sau utile progresului cunoaşterii³.

O teorie nefalsificabilă NU este ştiinţă, ci dogmă⁴.

Codul civil român dispune că interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii şi al ştiinţei (art. 61 alin.2).

Un set de cunoştinţe andosate sau impuse de autorităţile birocratice (supra)statale sau totalitare nu înseamnă ştiinţă, ci ideologie pseudo-ştiinţifică. Consensul ştiinţific, obţinut prin "votul" majorităţii sau al unanimităţii oamenilor de ştiinţă (mai precis, votul tuturor oamenilor de ştiinţă înregimentaţi sistemului şi birocraţiei care i-au exclus de la vot sau i-au ocultat pe cei independenţi şi curioşi din fire ...), nu poate înlocui dubiul şi permanenta căutare a probelor care contrazic chiar şi parţial teoriile ştiinţifice.

Aşa cum a spus şi Descartes - mă îndoiesc, deci cuget, deci exist.

7. De departe, cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat în şi după p(l)andemie a fost că omul a putut să îşi fabrice o realitate pe care şi-a impus-o celorlalţi.

Bărbatul biologic care se identifică azi drept femeie, mâine pisică şi poimâine cerb lopătar s-a impus, în special, pentru că omul de (pseudo)ştiinţă l-a justificat "consensual". Presa, filmele, programele "educaţionale" etc. au trecut la utilizarea de transcuvinte şi de transconcepte (pseudo)ştiinţifice.

Tehnocratul intrigant şi corupt, cu suportul prostocratului sau al impostorului de la putere, şi-a impus postulatele ne-ştiinţifice prin dogmatizare, prin cenzură, prin sancţionarea delictului de opinie şi prin minimalizarea cercetărilor "independenţilor" sau a dubiilor oamenilor de bun simţ. Odată ce "ştiinţa" capătă ştampila autorităţii, teoria - vedetă nu mai poate fi contestată. Nu mai este falsificabilă (în sensul pe care Karl Popper îl dă termenului), deci devine dogmă. Or, dogma nu mai poate fi contrazisă.

Dacă tehnocratul intrigant şi corupt este pe o poziţie globală, dogma sa devine o "realitate" care se impune TUTUROR celorlalţi.

De ce?

"Este pentru cel mai mare bine", desigur...

8. Doi parlamentari americani cu atribuţii în controlul şi supravegherea serviciilor secrete au făcut publice declaraţiile unui "şoptitor" (whistleblower) din CIA din care rezultă că mai mulţi lucrători de rang înalt ai acestui serviciu secret american au fost mituiţi cu sume considerabile de bani pentru a-şi schimba declaraţiile originare din care ar fi rezultat că virusul p(l)andemiei provenea din biolaboratorul (semi)secret din Wuhan, China⁵. La începutul p(l)andemiei, varianta oficială era că virusul ar fi provenit de la animalele vândute de chinezi în piaţa din Wuhan. Liliac sau pangolin - nu s-a obosit nimeni să precizeze. Toată lumea se uita la halucinantul film făcut cu drone în care oraşul era pustiu, iar chinezii cădeau seceraţi, ca muştele.

Aşadar, nu numai că minciuna a fost utilizată ca medicament, fiind considerată "nobilă" şi demnă de a fi sanctificată, dar pentru a i se prezerva sacralitatea s-au plătit sume de bani considerabile cu titlu de mită. Cui? Spionilor de rang înalt din cadrul CIA.

Venind de la un "şoptitor" anonim (dar despre care cei doi parlamentari americani spun că este foarte credibil, având chiar grade înalte în ierarhia CIA), este posibil ca această dezvăluire să conţină un mare grad de exagerare sau chiar să fie un fals.

Numai că autorităţile americane şi, mai ales, serviciile secrete, nu cunosc nici acum originea virusului plandemiei. Şi, în plus, depun considerabile eforturi logistice şi financiare pentru a ascunde adevărul asupra sursei p(l)andemiei.

După aproape doi ani în care varianta "ştiinţifică" mainstream care s-a impus a fost originea naturală, autorităţile şi serviciile secrete americane au schimbat, totuşi, narativul, susţinând că nu este exclusă originea artificială a virsului, mai precis, o scurgere (ne)intenţionată din biolaboratorul din Wuhan.

Naraţiunea a fost imediat însuşită de reţelele de socializare şi de presa mainstream.

Această variantă alternativă comportă, însă, mari riscuri şi imense probleme etice şi geopolitice.

În primul rând, pentru că validează retroactiv "teoriile conspiraţiei" care susţin că în biolaboratoarele lumii "civilizate" se fabrică agenţi patogeni utilizabili ca arme biologice, în ciuda faptului că tratatele internaţionale le interzic.

În al doilea rînd, pentru că devoalează faptul uluitor că laboratorul din Wuhan era finanţat în secret şi contrar interdicţiei impuse de DARPA de Institutul American de Sănătate Publică, condus de dr. Antony Fauci, (anti)eroul plandemiei, şi că funcţiona cu oamenii de ştiinţă francezi şi chinezi.

În al treilea rând, dacă virusului a scăpat din laboratorul de la Wuhan, cu sau fără intenţie, China ar putea fi considerată vinovată de întregul cortegiu de nenorociri generate de plandemie. Cine ar fi apt, în această lume deja tripolarizată şi dependentă economic de China, să sancţioneze China din punct de vedere economic, judiciar şi militar?

Cum a reacţionat lumea "civilizată", bazată pe reguli şi valori, la această minciună planetară?

Voila:

Virusul plandemic scapă dintr-un laborator chinez, unde era fabricat cu finanţare americană şi personal ştiinţific francez şi chinez. Capul experimentelor de tip gain of function era Fauci, (anti)eroul planetar al plandemiei. Cauzatorul crizei coincidea cu aşa-zisul salvator din criză. Statul american, atât cel vizibil, cât şi cel adânc, determină tehnocraţii şi agenţii secreţi să ţină secretul şi colaborează strâns cu China şi cu alte state "civilizate" implicate (inclusiv Rusia) într-o adevărată conspiraţie a tăcerii, mass media mainstream cenzurează adevărul, iar cei care spun acest adevăr sunt ştampilaţi drept "teoreticieni ai conspiraţiei" şi aruncaţi extra muros. Tot ei sunt şi "vinovaţii" pentru răspândirea virusului: nu au achiziţionat minciuna nobilă, deci sunt responsabili pentru nesiguranţa noastră. Este puzzle tridimensional hiper-complex, cu geometrie variabilă, în care victimele devin personajele negative, iar infractorii, nişte trans-eroi. Cam asta se întâmplă când o minciună "nobilă" este sanctificată.

• Adevărul ca datorie şi minciuna ca delict

9. La sfârşitul sec. al XVIII-lea, unul dintre cei mai mari filosofi germani, Immanuel Kant, a emis şi argumentat cele mai severe precepte relative la minciună. Pentru Kant, a spune adevărul era o datorie legală şi un principiu moral fundamental. A minţi era deopotrivă un delict şi un păcat capital.

Kant arată că prima crimă relatată în Biblie nu este fratricidul comis de Cain contra lui Abel, ci minciuna spusă de şarpele care a convins-o pe Eva că nu va păţi nimic dacă va mânca din mărul cunoaşterii. În concepţia lui Kant, minciuna este ca un vaccin care introduce animalitatea în om (Kant era contra vaccinului) şi care îl intoxică exact cum ar face-o o otravă.

Kant se situează în contradicţie cu o întreagă serie de filosofi şi teologi care fie au justificat "minciuna ca medicament", necesară pentru a proteja interesul public şi binele cel mare, fie au atras atenţia că, în viaţa, este uneori necesar să minţi.

Dacă Platon şi unii teologi neoplatonicieni din perioada patristică (sec. III - IV A.D.) au considerat că există raţiuni mai mari decât adevărul care îndrituiesc elitele mundane să mintă pentru a "vindeca" un rău public suprem, Aristotel a susţinut că minciuna este mereu josnică şi blamabilă în sine, în timp ce adevărul este frumos şi lăudabil⁶.

Pe de altă parte, chiar în epoca în care Kant a emis postulatele sale morale relative la adevăr şi minciună, un filosof francez, Benjamin Constant, l-a acuzat de radicalism, arătând că, în concret, omul poate fi obligat să mintă. De exemplu, pentru a salva viaţa cuiva căutat de un ucigaş, vom minţi. Pe de altă parte, Benjamin Constant a arătat că adevărul ca datorie presupune un drept la adevăr. Dar nu poate fi admis un drept la adevăr în cazul în care adevărul ar provoca prejudicii majore altora. A spune adevărul este o datorie numai faţă de cel care are dreptul la adevăr, iar nu şi faţă de cel care ar putea folosi adevărul pentru a provoca suferinţe altora⁷**. Kant, în schimb, a susţinut că adevărul nu este o proprietate asupra căreia să acordăm drepturi unora şi le refuzăm drepturi altora, ci este datorie absolută. Disputa, însă, nu s-a terminat cu victoria lui Kant, ci al lui Constant.

Discipolul lui Kant, Arthur Schopenhauer, a susţinut cu fermitate că "orice minciună este o injustiţie, cu excepţia legitimei apărări împotriva violenţei şi a vicleniei", dar a reţinut că există cazuri în care "avem chiar datoria de a minţi" şi, mai mult, că există minciuni sublime⁸.

Într-adevăr, Codul penal român exonerează de vină penală autorul unei fapte săvârşită ca legitimă apărare.

Minciuni "nobile, morale" pot fi acelea ale medicului care ascunde bolnavului starea lui reală, a ofiţerului prizonier care nu trădează secretele militare ale patriei, a duhovnicului care păstrează secretul spovedaniei. În aceste exemple nu se săvârşeşte nicio nedreptate, nici o trădare, nici o înjosire, ci dimpotrivă (dar nu şi în cazul în care un sistem opresiv - sau un sistem democratic pervertit - utilizează minciuna pentru scopuri politice şi tiranie, n.n., Gh.P).

Andre Comte-Sponville a susţinut că buna credinţă este virtutea oamenilor care merită să fie crezuţi, o virtute care ar trebui să ne dicteze faptele, cuvintele şi chiar gândurile. Dar omul este acel animal care poate minţi şi care trebuie uneori să mintă pentru a supravieţui, pentru a salva o persoană sau pentru a se opune barbariei⁹.

Codul civil român stabileşte o prezumţie generală de bună credinţă, iar Codul de procedură penală şi Constituţia stabilesc o prezumţie de nevinovăţie de care trebuie să se bucure toată lumea. Motivaţia este una simplă: buna credinţă şi bunul simţ comun sunt starea normală, naturală, a omului.

Este foarte grav că legi, cutume şi comportamente administrative au ajuns să ne suspecteze pe toţi de inversul acestor prezumţii. Autorităţile publice sau mega-comercianţii au creat, în epoca post-modernă, nenumărate tipuri de caziere, care stochează informaţii negative despre noi toţi: cazier judiciar, fiscal, comercial, bancar şi, mai nou, cazier digital - sanitar...

Suspiciunea la adresa omului de rând este esenţa sistemului de credit social (rating de cetăţean) care face din China cea mai implacabilă formă de totalitatism şi care stârneşte invidie tuturor statelor "liberale" occidentale cu tendinţe totalitare. Sarcastic, cazierul de cetăţean este impus de un sistem statal care s-a obişnuit să mintă "nobil" şi, respectiv, de mega-comercianţii care se fac vinovaţi crime contra umanităţii de încălcă ale drepturilor omului şi ale libertăţilor cetăţeneşti.

10. O lume în totalitate curăţită de minciuni, în care adevărul este o datorie şi un imperativ moral implacabil pare a fi utopică.

Odată cu apariţia limbajului - adică, de la începutul lumii - a apărut şi minciuna, fiind inerentă creşterii şi maturizării omului, istoriei şi miturilor umanităţii.

Omul minte: la 3-4 ani, când învăţă să le facă farse părinţilor şi bunicilor, la 7-8 ani, când pretinde că a uitat caietul acasă pentru a-l convinge pe învăţător că are motive obiective care explică omisiunea de a-şi fi făcut temele, la 16-17 ani, când îşi "vrăjeşte" potenţiala pereche cât de bun, deştept, drept şi musculos este, la 30 de ani, când se dă răcit pentru a nu veni la o şedinţă de judecată care trebuie amânată, şi chiar la 60-70 de ani, când îşi amuză cu poveşti haioase şi inventate ca să îi facă să mai treacă pe la el.

Gluma, farsa, tăcerile cu tâlc, figurile retorice (metafore, simboluri, alegorii), ficţiunile, miturile, realităţile imaginative - toate sunt, într-o oarecare măsură, forme de minciună. Cele mai multe dintre ele sunt inofensive. De ce le practicăm? Pentru că ne condimentează viaţa. Pentru că, fără ele, am avea o existenţă urâtă. Pentru că ne atrag sau ne distrag atenţia şi ne face să trăim emoţii în comun.

Exprimarea, în sine, adică slova (cuvântul), nu este nici moral, nici imoral. Cuvântul devine moral sau imoral prin întrebuinţarea premeditată care i se dă, prin conştiinţa care îl foloseşte. Naraţiunea, fantezia, teatrul, poezia, toate utilizează un tip special de fals, de care suntem conştienţi, pentru că suntem într-un consens implicit cu autorul. Aceste reprezentări nici nu sunt adevărate în sensul propriu, dar nici nu sunt minciuni ofensive, intenţionate.

Schopenhauer spunea că minciuna este rea şi vinovată pentru că este lansată fără milă, cu intenţia de a produce rău şi de a procura autorului plăceri nemeritate sau perverse. Minciuna, care înseamnă viclenie, este imorală, ca şi violenţa, pentru că provoacă nedreptate socială.

Minţim în diplomaţie, minţim în război, minţim în pandemii, minţim când cauzăm sau agravăm crize. Minţim şi considerăm că e nobil să o facem, de dragul ştiinţei, al libertăţii, al puterii, al banilor...

Îi minţim pe alţii şi ne minţim noi înşine. Cea mai mare problemă a lumii actuale este depresia. Minciunile despre noi înşine, pe care ni le amestecăm cu istoria personală şi cu aspiraţiile sau idealurile proprii, construiesc un "eu evocator" diferit de realitate. Impactul cu realitatea determină senzaţie de cădere, panică şi angoasă, ceea ce înseamnă chiar ingredientele depresiei. Reţelele de socializare contribuie masiv la această ameţitoare aterizare forţată.

Iar mincinosul vrea să fie minţit, din diverse motive - teamă de adevăr, aversiunea faţă de pierderi şi schimbare, iluzia de siguranţă şi protecţie, nevoia de a crede în ceva, etichetele de status, tatuajul mental. Mincinosul se minte şi se lasă minţit şi ca urmare a "decupării" realităţii pentru a o încadra în propria naraţiune, precum şi din motive de gândire simplificată (oligo-raţiune), cum ar fi imitarea autorităţii sau a eroilor mainstream, gândirea de grup, înscrierea în curent sau adaptarea la "zgomotul cartierului" ş.a.m.d.

Omul cu voinţa puternică, dar lipsit total sau parţial de bună-credinţă, minte pentru că toţi ceilalţi sunt o adunătură de imperfecţi care trebuie să se alinieze "adevărului" său. Destul de frecvent, acest gen de mincinoşi se insinuează în liga selectă a elitelor conducătoare - Vilfredo Pareto îi numea "elite - vulpi", pentru că sunt intriganţi, corupţi şi vicleni.

În altă ordine de idei, vom observa că a spune adevărul este ceva ce poate declanşa reacţii negative neaşteptate, dureroase, duşmănii şi adversităţi pe vecie10. De aceea, diplomaţia, plină de jumătăţi de adevăruri şi de simulaţii/prefecătorii, este uneori preferabilă.

Talleyrand spunea: "omului i s-a dat cuvântul ca să-şi poata ascunde gândul" şi că "este mult mai uşor să declami decât să dovedeşti ori să predici morala decăt să fii sincer".

11. Adevărul este un drept natural al omului, numai că dreptul la adevăr se poate transforma uşor în dreptul la minciună. Adevărul poate devenit un trans-adevăr, iar această constatare, tipică lumii post-moderne, este debilitantă.

Toţi au zis că-s prea săraci pentru a cere socoteală în justiţie şi răzbunare morală în societate contra celui care este convins că are dreptul la minciună. De aceea, minciuna a părut că a funcţionat. Nimeni nu s-a întrebat, însă, dacă nu cumva a sărăcit din cauza minciunii pe care a ingerat-o ca medicament.