Noi culmi ale nebuniei dobânzilor negative

"Jerome Powell ne-a dezamăgit", a scris preşedintele american după anunţul Federal Reserve privind reducerea dobânzii de politică monetară cu doar 0,25 puncte procentuale.

Donald Trump a decis să forţeze mâna conducătorului băncii centrale americane, prin anunţarea unor noi tarife pentru importurile din China, care ar implica necesitatea continuării procesului de reducere a costurilor de finanţare.

Din păcate, nu mai există niciun fel de garanţie că o astfel de decizie va conduce la stimularea economiei reale. Mai mult, se pare că o nouă rundă a relaxării monetare, când a fost parcursă doar o mică parte din calea către "normalizare" în Statele Unite, iar în Europa nici măcar nu s-a făcut primul pas, nu mai poate "stimula" nici pieţele financiare, pe fondul unei lipse tot mai severe a "euforiei".

În aceste condiţii "investitorii" s-au îndreptat, din nou, către obligaţiunile guvernamentale în căutarea unei siguranţe iluzorii, pentru care plătesc tot mai mult şi sunt gata să accepte pierderi tot mai mari.

Cele mai recente date de la Bloomberg arată că valoarea nominală globală a obligaţiunilor cu randamente negative a depăşit 14,5 trilioane de dolari la sfârşitul săptămânii trecute, după o creştere de circa 600 de miliarde de dolari doar în ultima zi şi de circa 860 de miliarde în toată săptămâna (vezi graficul 1).

Conform datelor de la Bianco Research, ponderea obligaţiunilor guvernamentale care "oferă" randamente negative a ajuns la 26,3% din totalul global, un nou record.

Acesta este contextul în care în presa financiară internaţională au început să apară tot mai des afirmaţii de genul "randamentele negative reprezintă noua normalitate de pe pieţele obligaţiunilor".

Noua normalitate? Nicidecum. Absurdul, oricât de bine ar fi "promovat", nu se poate transforma în normalitate, chiar dacă printre "dovezi" se numără şi curba randamentelor din Germania, care a coborât sub zero pentru toate maturităţile (vezi graficul 2).

Această premieră istorică a fost înregistrată în ultima zi de tranzacţionare a săptămânii trecute. Cotaţiile intraday arată că şi randamentul obligaţiunilor guvernamentale de 30 de ani a scăzut sub zero în ultima zi a săptămâ­nii trecute, până la -0,006%. Randamentul obligaţiunilor guvernamentale de 30 de ani ale Germaniei a fost de 0,004% la închidere. În urmă cu un an, doar o parte a curbei era sub zero, res­pectiv maturităţile de până la 6 ani, în condiţiile în care randamentul obligaţiunilor de 30 de ani era de 1,11%, iar randamentul obligaţiunilor de 10 ani era de 0,46%.

Un articol recent de la Bloomberg subliniază că "randamentele negative nu au avut niciodată vreun sens", iar prelungirea perioadei lor de existenţă ar putea să conducă la "moartea pieţei obligaţiunilor".

Oare sunt îngrijorate autorităţile fis­cale şi monetare de acest lucru? Poate că răspunsul este afirmativ, însă acţiunile lor de până acum denotă o mentalitate de tipul "după noi potopul", de­oarece sunt "evitate" orice încercări de implementare a reformelor structurale.

"Vom tipări 20 de trilioane de do­lari, vom reduce dobânzile la zero, iar aceasta va conduce la atingerea ţintelor noastre de inflaţie" a fost promisiunea marilor bănci centrale în perioada 2009 - 2018, după cum scrie analistul Sven Henrich. "OK, nimic nu a funcţionat, deci trebuie să tipărim din nou şi să reducem din nou ratele", arată promisiunea băncilor centrale din 2019, conform "interpretării" lui Henrich.

Acesta este contextul în care Financial Times a publicat un articol care susţine că "băncile centrale ar trebui să dea bani oamenilor". Articolul este semnat de Eric Lonergan, manager de fonduri de investiţii la M&G Prudential.

Adică, după ce au oferite bani din nimic băncilor şi companiilor prin programele de relaxare cantitativă, cu profunde efecte destabilizatoare pentru pieţele financiare şi fără să conducă economiile reale pe traiectorii sustenabile de creştere, băncile centrale ar trebui să arunce direct bani din elicopter?

Dar cum vor fi repartizaţi aceştia, mai ales că inegalitatea veniturilor s-a accentuat considerabil în urma primelor programe de relaxare cantitativă? Şi ce se va întâmpla cu puterea de cumpărare a noilor "bani", în condiţiile în care adoptarea unui program de "relaxare cantitativă pentru oameni" ar reflecta o ignoranţă dusă la extrem cu privire la adevărata natură a banilor?

Raţionamentul din Financial Times pare să fie o ilustrare perfectă a conceptului de "intelectual idiot", promovat de Nassim Nicholas Taleb în cărţile sale.

Finalul articolului este apoteotic. După ce scrie că înrăutăţirea perspectivelor economice ale Europei o va pune pe Christine Lagarde, viitorul preşedinte al BCE, în faţa unor "opţiuni interesante", Eric Lonergan afirmă că "Lagarde ar putea avea cel mai bun loc de muncă dintre toate locurile de muncă posibile - să ofere bani oamenilor".

Am căutat note aferente acestui articol din FT care să-mi confirme că este vorba despre un pamflet sau orice fel de altă încercare din regis­trul comediei, însă nu am găsit aşa ceva.

Ideea expusă de managerul de la M&G Prudential în Financial Times este aşa de absurdă încât ar putea fi luată în considerare de conducătorii băncilor centrale.

Oricum, altceva nu prea le mai rămâ­ne de făcut, deşi mai există şi opţiunea de a-i lăsa pe oameni să-şi tipă­reas­că singuri banii sau, dacă varianta este prea scumpă pentru unii, să fie acceptate ca mijloace de plată şi decupaje din reviste frumos colorate.