O ALTĂ PIESĂ DIN DOMINOUL EUROPEAN ESTE GATA SĂ CADĂ Mai poate fi resuscitat "Pacientul Irlandez"?

În urmă cu doi ani, pe vremea acutizării crizei financiare din Islanda, a început să circule o glumă pe Internet. Care este diferenţa dintre Islanda şi Irlanda? Răspunsul era "o literă şi circa şase luni".

Anunţarea unui program de austeritate şi garantarea în totalitate a pasivelor bancare au liniştit temporar spiritele pe pieţe şi a amânat aplicarea sentinţei până în toamna anului 2010.

Între timp am ajuns aproape de "aniversarea" a doi ani de la naţionalizarea băncii Anglo Irish, al cărei cost de recapitalizare a crescut "uşor" de la 3,5 miliarde de euro până la 35 de miliarde, iar guvernul a înfiinţat National Asset Management Agency (NAMA), pentru preluarea creditelor neperformante ale băncilor.

Ultimele date de la NAMA arată că au fost preluate până în prezent credite cu o valoare nominală de 27,2 miliarde de euro, băncile primind obligaţiuni garantate de stat în valoare de 13 miliarde. Pentru anumite "active" bancare, cum sunt creditele preluate în ultima tranşă de la Anglo Irish Bank, discontul a depăşit 60%, ajungând până la 72,4% în cazul Irish Nationwide Building Society. În ultimul raport NAMA, din 2 noiembrie 2010, se arată că ponderea creditelor neperformante în total credite preluate era 71% la sfârşitul lunii iunie 2010.

Contribuabilii irlandezi garantează emisiunile de obligaţiuni ale NAMA, dar precipitarea evenimentelor din ultimele zile ne arată că totul nu a fost decât o încercare nereuşită de amânare a deznodământului, în speranţa deşartă că lucrurile se vor rezolva de la sine. Chiar şi cei care au negat realitatea până acum sunt nevoiţi să admită că povara datoriilor este mult prea mare.

Scoase de pe piaţa interbancară din zona euro, băncile din Irlanda au ajuns în situaţia în care singura lor sursă de finanţare este BCE. Conform datelor de la Banca Centrală a Irlandei, împrumuturile totale au ajuns la 130 de miliarde de euro la sfârşitul lunii octombrie, de la 119 miliarde în septembrie şi 95,1 miliarde în august!

Profesorul Morgan Kelly, de la University College Dublin, scria recent în Irish Times că "Irlanda este insolvabilă, iar următoarea criză va fi default-ul în masă pentru creditele ipotecare". Acelaşi profesor a avertizat, cel puţin din 2007, asupra pericolului reprezentat de excesele speculative de pe piaţa imobiliară din Irlanda (n.a. vezi articolul "De ce ne jucăm cu focul?", "Bursa", 2 aprilie 2007).

Analize extinse ale exploziei bulei imobiliare rezidenţiale din Irlanda au apărut recent în Wall Street Journal şi New York Times, care arată că pierderile bancare au fost generate mai ales de portofoliile de credite imobiliare comerciale.

Este greu de crezut că noul val de pierderi poate fi evitat, în condiţiile în care New York Times descrie cazurile unor scăderi "importante" de preţuri pentru apartamentele din Dublin, de la 500 de mii până la 190 de mii de euro în doi ani. În primăvară au apărut şi primele declaraţii oficiale privind posibila demolare a unor ansambluri rezidenţiale noi pentru reducerea surplusului de locuinţe, ansambluri care nu au fost niciodată ocupate.

Cum s-a ajuns aici? Simplu! Irlandezii au prins gustul imobiliarelor după intrarea în zona euro, care a fost însoţită de o scădere majoră a dobânzilor şi a declanşat creşterea explozivă a creditului. În primul buletin trimestrial din 2007, Banca Centrală a Irlandei arăta că Irlanda a ajuns pe primul loc în zona euro din punctul de vedere al creditului privat raportat la PIB.

Până la descoperirea miracolelor creditului ieftin, Irlanda a crescut în perioada 1987 - 2000 ca urmare a unor reforme majore, una dintre cele mai importante fiind reducerea impozitului pe profit până la 12,5%.

Se pare că renunţarea la această cotă este principala condiţie impusă de UE în cadrul negocierilor de acordare a ajutorului financiar, după cum scrie presa financiară internaţională, iar colţii Tigrului Celtic vor fi tăiaţi definitiv dacă guvernul de la Dublin acceptă aşa ceva.

Guvernul rezultat în urma alegerilor din 1987, deşi cu orientare de stânga, a fost nevoit să accepte realitatea economică şi financiară dezas-truoasă şi să treacă la reduceri masive ale cheltuielilor publice. Conform datelor prezentate de revista The Economist, cheltuielile de capital au fost reduse cu 16%.

Astfel, dezvoltarea ulterioară a Irlandei a avut loc în ciuda reducerii faimoaselor investiţii guvernamentale, care au întodeauna rolul eroic de înlocuire a celor private pe timp de criză, conform propagandei oficiale.

Acum Irlanda a ajuns în momentul prezentării notei de plată pentru excesele speculative ale ultimei decade. Randamentul obligaţiunilor guvernamentale a trecut, de circa două săptămâni, de la traiectoria de creştere parabolică la cea asimptotică, dovedind că nimeni nu credea povestea cu existenţa unor fonduri suficiente pentru evitarea default-ului suveran.

Toată această furtună financiară nu l-a împiedicat pe ministrul de Finanţe Brian Lenihan să susţină că Irlanda nu are nevoie de ajutor financiar, deoarece are asigurate sursele de finanţare până în vara anului viitor.

Între timp, necesarul de reducere a cheltuielilor bugetare a fost revizuit de la 3 miliarde de euro până la 6 miliarde, iar guvernul analizează introducerea unor taxe pe proprietate şi pe apă (!) pentru creşterea veniturilor, conform unui articol din cotidianul Irish Independent.

Programul de austeritate impus cetăţenilor irlandezi nu poate poate ţine, însă, pasul cu explozia costurilor pentru salvarea sistemului bancar. Deficitul bugetar de 14,4% din PIB în 2009 va creşte până la la 32% în 2010 după estimările oficiale, pe fondul unor cos-turi de salvare a sistemului bancar care pot urca până la 70 de miliarde de euro. În faţa acestor sume, încercările guvernului de a reduce deficitul cu 6 miliarde în 2011 nu arată decât ruperea completă de realitate a oficialilor de la Dublin.

Taxele pe consumul de apă nu reprezintă decât una dintre mostrele inventivităţii guvernanţilor irlandezi. Cotidianul Irish Times scria la sfârşitul lunii octombrie despre sfaturile consilierilor guvernamentali, care îi cereau ministrului Lenihan să folosească resursele fondului public de pensii pentru cumpărarea de obligaţiuni guvernamentale.

Cum poate fi caracterizată această "viziune" a aşa-zişilor apărători ai interesului public, nu doar din Irlanda, care privesc pensiile doar ca pe un alt fond care poate fi utilizat discreţionar? Jaf la drumul mare, desigur!

Chiar şi aceşti consilieri recunosc faptul că "atacarea fondului de pensii" va fi dificilă din punct de vedere politic, deoarece legea nu permite utilizarea acestor bani pentru cumpărarea de obligaţiuni guvernamentale, după cum mai scrie Irish Times, iar 10 miliarde de euro, din cele 24 de miliarde, sunt deja puse deoparte pentru recapitalizarea băncilor.

După ce vicepreşedintele BCE, Vitor Constancio, a declarat că Irlanda poate utiliza fondurile din cadrul European Financial Stability Facility pentru salvarea băncilor, presiunile au crescut asupra guvernului de la Dublin. De unde vin acestea? Pe site-ul postului public de radio RTE este citat un purtător de cuvânt al Comisarului Olli Rehn, care declara că presiunile nu vin din partea Comisiei Europene, ci din partea unui alt "jucător". Oare cine? Poate că irlandezii ar trebui să ştie cui ar trebui să mulţumească pentru o datorie suplimentară de circa 80 de miliarde de euro, aceas-ta fiind dimensiunea programului de salvare a Irlandei, conform estimărilor de la Barclays Capital.

Oricare ar fi declaraţiile şi propunerile miniştrilor de finanţe din zona euro, inclusiv un aşa-numit bailout, acestea nu vor reprezenta decât o prelungire a suferinţei. "Cu Pacientul Irlandez în moarte clinică, rudele sale europene îndurerate trebuie să decidă când să oprească aparatele şi să găsească modalitatea de a rezolva problema datoriilor extraordinare pe care le-a făcut acesta în ultimele sale luni de viaţă", mai scrie profesorul Kelly în Irish Independent (n.a. Morgan Kelly se referă aici mai ales la răscumpărarea unor obligaţiuni emise de băncile irlandeze, în valoare de circa 55 de miliarde de euro, ajunse la scadenţă în septembrie 2010 şi plătite cu ajutorul împrumuturilor de la BCE).

Dacă oficialii din Portugalia, Spania, Grecia şi ceilalţi mari datornici europeni cred că pot opri contagiunea prin susţinerea Irlandei aceştia se înşală. Iar povara susţinerii a devenit tot mai mare pentru o serie de ţări ca Austria, care a profitat de neîndeplinirea unor condiţii impuse Greciei pentru a anunţa că suspendă plăţile în contul următoarei tranşe din ajutorul financiar.

În perioada boom-ului economic, irlandezii din diaspora, unii stabiliţi peste hotare de mai multe generaţii, au revenit în număr mare acasă. Acum procesul se inversează, după cum scrie cotidianul The Guardian, lipsa speranţei fiind o "boală" care afectează mai ales tinerii. Aceştia mai au şi un alt motiv bine fundamentat: nu doresc să muncească toată viaţa pentru a plăti nişte datorii care nu sunt ale lor.

Deşi profesorul Morgan Kelly şi-a încheiat articolul din Irish Times într-o notă extrem de pesimistă, declarând că nu are soluţii, "Pacientul Irlandez" se poate totuşi redresa. Dar mai întâi trebuie să nu-şi alunge investitorii străini prin mărirea impozitelor, să arunce la coşul de gunoi al istoriei dinastiile sale politice şi să înceteze plăţile pentru datoriile care nu sunt ale sale.

Apoi o poate lua de la capăt, uitând pentru totdeauna de mirajul prosperităţii imobiliare, de cel al banilor ieftini şi de traiul pe datorie.

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.