O generaţie derutată de false modele

Ne-am întâlnit astăzi să comemorăm Ziua Naţională a Culturii, nu întâmplător, 15 ianuarie, ziua poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Îmi exprim bucuria că poporul nostru, aflat în cădere liberă spre fundul prăpastiei, lipsei de moralitate, găseşte câteva zeci de minute, într-o zi, pentru a-şi aminti de cei ce ne-au lăsat o moştenire exemplară, de care parcă fugim în celelalte 364 de zile, preferând pâinea şi circul.

Mi-e ruşine să vă spun adevărul, stimaţi profesori şi colegi. Reprezint o generaţie care e preocupată de false valori, precum sexualitatea sau identitatea de gen; o generaţie suficient de frivolă încât să inventeze un cult al încălţămintei şi al vestimentaţiei; o generaţie rătăcită de teatru, de carte, de cultură, de principii şi valori. Noi suntem acea generaţie. Cum vom schimba noi viitorul? În bine sau în rău? Iar răspunsul este că, atât timp cât uităm ce înseamnă «bun» şi vom îmbrăca răul în bine, nu va mai conta.

Nu ne puteţi învinui total pentru lipsa noastră de interes. Suntem, până la urmă, rezultatul unui declin moral şi istoric. Pentru că un popor care îşi extermină elitele - şi nu mă refer numai la cele culturale - este condamnat să plătească preţul multe generaţii. Prin colectivizare şi naţionalizare, comuniştii ne-au luat şi mizeria de sub unghii, iar personalităţile exemplare, care ar fi trebuit să ghideze generaţiile tinere, au fost complet marginalizate şi chiar omorâte (cu excepţia celor care au ales să-şi vândă sufletul, precum Sadoveanu sau Arghezi). Omul nou a fost educat în spiritul egalitarismului, care nu putea fi obţinut decât la cel mai mic numitor comun, adică departe de ceea ce numim "cultură". Nu doar că ne-au fost furate exemplele şi valorile, însă am ajuns în punctul în care nici nu le mai simţim lipsa.

Vă sugerez să priviţi - pentru că tot are legătură cu ce comemorăm astăzi - spre ministerul culturii. Titu Maiorescu, printre altele şi ministru al culturii, a întemeiat Junimea, împreună cu prietenii săi: Iacob Negruzi, Petre Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, iar mai apoi, în calitate de ministru, i-a susţinut şi promovat pe cei pe care astăzi îi numim "cei 4 mari clasici". Toate acestea pentru a pune bazele unei literaturi, unei culturi române. De asemenea, Maiorescu a fost creator de şcoală, arbitru director în cultura românească şi membru fondator al Academiei Române. Actualul ministru al culturii este Lucian Romaşcanu. Principala sa activitate ante-ministerială a fost cea de director al publicaţiei "bâlci" Can-Can. Aşadar, despre ce vorbim? Unde am ajuns? Şi aş putea să vă vorbesc - din perspectivă culturală - şi de prim-miniştri precum Iuliu Maniu sau I. C. Brătianu, însă aş fi obligat să fac o comparaţie cu prezentul şi n-aş vrea să vă demoralizez complet. În schimb, închipuiţi-vă că toţi aceştia au ocupat acelaşi scaun în istoria României.

Scăderea nivelului nostru de cultură ne-a adus în situaţia în care ne putem descrie ca o "civilizaţie a spectacolului", precum scrie Mario Vargas Llosa. Impactul şi puterea televiziunii şi a internetului ne-au dovedit în timp cât de uşor putem fi influenţaţi. Consecutiv, scăderea nivelului şi alterarea valorilor au afectat calitatea alegerilor noastre, făcându-ne să confundăm cultura cu divertismentul. În timp ce părinţii noştri erau preocupaţi de ce cărţi să citească sau ce activităţi exterioare le-ar putea ocupa timpul, generaţia actuală e preocupată de uniformizarea propriei personalităţi, după nişte standarde bolnave, fixate de societatea actuală şi promovate online. Dramatic este faptul că acest declin se înfăptuieşte în mod inconştient.

Şi totuşi, care este rolul culturii române în viaţa mea de adolescent? Cândva, cultura şi credinţa au reprezentat nodul ce ne ţinea strâns legaţi ca popor, iar astăzi, cu toate că poate să sune absurd, cultura reprezintă pentru noi - cei care încercăm să ne ţinem strâns de trecut - un obstacol social, o prăpastie fără poduri sau frânghii spre marea majoritate socială. Cu toate acestea, obstacolul devine obstacol doar dacă crezi că eşti pe partea greşită a prăpastiei. Eu sunt fericit pe partea mea şi învăţând de mic, de acasă, ideea că salvarea nu e niciodată colectivă, ci doar individuală, vă sfătuiesc să vă ţineţi strâns de ce a mai rămas.

Glorie celor ce au reuşit! Glorie celor ce mai încearcă!

Vă mulţumesc!