O istorie de Crăciun

De Crăciun s-a născut Hristos. Asta este ceea ce sărbătoresc în fiecare an creştinii, pe 25 decembrie. În funcţie de naşterea lui Hristos, s-a schimbat chiar şi felul în care o mare parte a mapamondului a început să ţină socoteala anilor: întreaga istorie a fost împărţită în două, între un "înainte" şi un "după" naşterea lui Hristos. Dar cum se prezenta, mai exact, acest "înainte"?

Ei bine, cei mai mulţi oameni erau politeişti, adică nu credeau într-un singur Dumnezeu atotputernic, ci în mai mulţi zei, specializaţi pe "domenii de activitate": dragoste, război, vânătoare, etc. În marile oraşe, precum Roma, era de altfel plin de temple ale diferiţilor zei, unii autohtoni, iar alţii "importaţi" de pe alte meleaguri, fiecare având preoţii şi preotesele sale. Datorită forţei sale militare şi a excepţionalei organizări, Roma şi-a extins dominaţia, până când a devenit unul dintre cele mai puternice şi longevive imperii ale tuturor timpurilor. Departe de tot, în Orient, trăia însă un popor diferit de romani şi de toate celelalte neamuri. Poporul evreu nu credea în existenţa mai multor zei, ci era monoteist, închinându-se unui Dumnezeu unic, numit adesea Iahve în Vechiul Testament, care conţine cărţile Bibliei ebraice. Această culegere de scrieri, datând din epoci diferite, descrie între altele cum a creat Dumnezeu lumea, istoria poporului evreu şi cum a primit acesta Tablele Legii, inscripţionate cu cele Zece Porunci. În Vechiul Testament existau de asemenea numeroase profeţii legate de apariţia unui Mesia eliberator. Mulţi au considerat că acest Mesia urma să fie un conducător politico-militar, care-i va elibera pe evrei de sub jugul ocupaţiei străine. Întâmplarea face că, tocmai când s-a născut Isus, evreii, care ajunseseră între timp sub stăpânire romană, simţeau din plin nevoia unui astfel de lider. Iată cum au decurs lucrurile.

Povestea lui Irod cel Mare, regele care şi-a ucis trei dintre fii

Potrivit Evangheliei după Sfântul Matei, "Isus s-a născut în Betleemul Iudeii pe vremea regelui Irod". Irod cel Mare, cunoscut şi drept Irod I, a fost regele Iudeei între anii 37 şi 4 î.H. şi era subordonat Romei, care-şi întinsese între timp dominaţia până în această parte a lumii. Dar ce ştim despre acest rege cu o reputaţie cumplită?

Unul dintre lucrurile mai puţin cunoscute e că, deşi familia lui se convertise la iudaism, originile etnice ale regelui Irod I erau preponderent arabe. Mama lui era o nobilă nabateeană din exoticul oraş Petra, care atrage astăzi turiştii ca un magnet, şi care era pe atunci capitala unui regat numit Edom. Iar tatăl lui, Antipater, era un oficial de rang înalt din acelaşi regat învecinat cu Iudeea. Antipater a avut mare trecere la romani, pentru că era un politician abil, care a ştiut să li se facă util. Mai întâi i-a fost alături generalului Pompei, atunci când acesta a plasat Iudeea în sfera de influenţă a Romei. În 49 î.H., când Pompei a intrat în conflict cu Cezar, el a continuat iniţial să-l susţină pe general, dar apoi a trecut de partea lui Cezar şi l-a salvat în timpul asediului din Alexandria, capitala Egiptului, venind în ajutorul lui cu 13.000 de oameni. Profund recunoscător, Cezar i-a oferit cetăţenia romană, l-a scutit de taxe şi, în final, i-a oferit şi titlul de procurator al Provinciei Iudeea. Iar în această calitate, Antipater i-a netezit drumul către tron fiului său Irod. Cu succes. În anul 40 sau 39 î.H., Irod a fost numit de Senatul Romei rege al evreilor, iar apoi, în anul 37 î.H., el a pus mâna şi pe Ierusalim, consfinţindu-şi definitiv poziţia de lider. De-a lungul îndelungatei sale domnii, care a durat peste trei decenii, el s-a remarcat pozitiv mai ales în calitate de mare constructor, una dintre cele mai mari reuşite ale sale fiind reconstrucţia celui de-al Doilea Templu al Ierusalimului. Per ansamblu însă, renumele lui Irod I n-a fost bun. Şi asta nu doar pentru că era omul Romei. Deşi familia lui se convertise la iudaism, comportamentul regelui îi făcea pe mulţi să-i pună credinţa sub semnul întrebării. Regele era desfrânat (a avut nu mai puţin de zece soţii), cheltuitor şi, nu în ultimul rând, teribil de crud. Considerat un tiran în toată puterea cuvântului, Irod cel Mare a mers atât de departe, încât şi-a ucis în anii din urmă ai vieţii trei dintre proprii copii.

Irod şi masacrul inocenţilor

Interesant este că şi Biblia vorbeşte despre Irod ca despre un rege care a omorât prunci. Dar într-un context complet diferit. În capitolul al doilea din Evanghelia după Matei, se povesteşte că, după ce n-a născut Isus, au venit la Irod magii de la Răsărit, care l-au întrebat: "Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui". În acel moment, "Irod s-a tulburat" şi, dorind să afle mai multe pe aceast temă, i-a adunat pe clerici şi pe cărturari pentru a afla cu exactitate despre ce este vorba. Iar aceştia i-au explicat că există o profeţie, care făcea referire la naşterea unui conducător al evreilor. După ce a primit aceste lămuriri, Irod i-a chemat în taină pe magi, a aflat de la ei când anume s-a arătat steaua şi i-a trimis în Betleem (un oraş din Cisiordania de azi, situat la 10 km sud de Ierusalim) rugându-i să-l anunţe şi pe el dacă îl vor găsi pe acest nou născut, ca să i se închine, vezi Doamne, şi el. Însă după ce magii l-au găsit pe Isus, ei au primit "înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod", aşa au revenit pe meleagurile lor urmând un traseu diferit. Soţul Fecioarei Maria, Iosif, a fost şi el avertizat în vis de îngerul Domnului, care i-a cerut să fugă cu familia în Egipt, pentru că "Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă". Între timp, regele, care realizase că fusese amăgit de magi, "s-a mâniat foarte" şi a cerut să fie ucişi "toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos".

Cine citeşte Biblia şi este familiarizat cu profeţiile vizându-l pe Mesia, se poate gândi că Irod a decis să omoare pruncii, temându-se că Isus i-ar putea lua într-o zi locul ca lider politic. Regelui Irod cel Mare sau urmaşilor săi dinastici. Dar aceasta este doar o posibilă interpretare. Ce este în schimb cert e că, în Biblie, masacrul a fost descris doar în Evanghelia după Matei (2:16). Şi că mulţi specialişti sunt de părere că masacrul pruncilor din Betleem nu a avut de fapt loc. Dar că există un sâmbure de adevăr în această poveste, în sensul că Irod chiar a ordonat sute de execuţii, mai ales în ultima parte a vieţii, deci tomai în preajma anului naşterii lui Isus, când devenise extrem de paranoic. În anul 7 î.H., a cerut şi ca doi dintre proprii lui fii să fie ucişi, aceştia fiind strangulaţi. Potrivit istoricului evreu Flavius Iosephus, în anul 4 î.H, cu doar câteva zile înainte ca regele însuşi să moară, el a ordonat de asemenea executarea unui al treilea fiu, pe care-l numise Antipater, în amintirea tatălui său.

De ce nu s-a întors Iosif în Iudeea, ci a plecat în Nazaret?

Noul Testament relatează că, după ce Irod a murit, îngerul Domnului i s-a arătat din nou în vis lui Iosif, anunţându-l că familia poate reveni acum în siguranţă acasă. Aflând însă că în Iudeea domnea Arhelau, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, tot sub îndrumarea visului, s-a dus în Galileea, în oraşul numit Nazaret. Tot din Vechiul Testament, aflăm că în Galileea a ajuns să domnească un alt rege, pe nume Irod Antipa - cel care a poruncit decapitarea lui Ioan Botezătorul şi care, mai târziu, l-a trimis pe Isus la judecata lui Pilat din Pont. Dar cum a ajuns teritoriul locuit de evrei să aibă cârmuitori diferiţi? Şi de ce se temea Iosif în mod special de Arhelau?

Istoria ne învaţă că Irod cel Mare a dorit ca cel care-i urmează la tron să fie fiul său Arhelau. Dar pentru că Iudeea era un stat clientelar Romei, acesta trebuia să primească şi confirmarea lui Augustus, primul împărat roman din istorie. Aşa că Arhelau a plecat la Roma să obţină confirmarea de care avea nevoie. Tot acolo a mers însă şi fratele lui, Irod Antipa, care visa la rândul lui să-i succeadă fostului rege. În cele din urmă, împăratul Augustus a decis să împartă regatul între trei fii ai lui Irod I. Arhelau a primit partea cea mai importantă, în frunte cu Iudeea (având capitala la Ierusalim), Irod Antipa a primit Galileea şi Pereea, iar Irod Filip a obţinut şi el o porţiune a regatului.

Deşi a primit partea leului şi chiar şi promisiunea că va fi făcut rege dacă se va arăta vrednic, Arhelau se confrunta cu o problemă majoră. Încă din timpul domniei tatălui său, populaţia ajusese la capătul răbdării din cauza modului despotic în care conducea acesta, precum şi din cauza taxelor pe care le impusese şi a faptului că regatul ajunsese sub stăpânire romană. Asta reprezenta şi o problemă religioasă, întrucât împăratul avea statut divin, iar Irod I construise mai multe temple în cinstea lui Augustus. Un afront îngrozitor pentru evrei. Toate aceste nemulţumiri au determinat poporul să se revolte, şi asta încă dinainte ca Arhelau să fi plecat la Roma pentru a obţine confirmarea din partea împăratului. Revolta a fost înăbuşită în sânge de soldaţii lui Arhelau. Astfel, chiar în timpul sărbătorii Paştilor evreilor din anul 4 sau 5 î.Hr, în faţa Templului din Ierusalim au fost ucişi nu mai puţin de 3.000 de oameni. Arhelau a plecat după aceea la Roma, dar revolta nu fusese complet înăbuşită, aşa că pentru pacificarea regatului a fost necesară intervenţia promtă a trupelor romane. Ceea ce le-a făcut şi mai nesuferite în ochii oamenilor. Apele nu s-a liniştit nici după revenirea lui Arhelau, care s-a dovedit la fel de tiranic în calitate de conducător cum fusese şi tatăl lui. Aşadar, revoltele au continuat. Tensiuni majore a stârnit mai ales recensământul pentru înregistrarea proprietăţilor şi averilor, menit să le permită romanilor aplicarea taxelor în funcţie de veniturile locuitorilor din Iudeea şi despre care vorbeşte şi Luca în Biblie - dar care, din câte se pare, a avut de fapt loc abia în anul 6. d.H. Recensământul i-a înfuriat în special pe evreii care făceau parte din secta zeloţilor şi care erau numiţi aşa tocmai din cauza zelului religios de care dădeau dovadă. Zeloţii considerau între altele că acordarea de taxe unui împărat păgân reprezenta un soi de act de trădare faţă de Dumnezeu, singurul Împărat adevărat al lui Israel. Astfel, în anul recensământului cerut de romani, a pornit o nouă mare revoltă. Motiv pentru care împăratul a decis în final, tot în anul 6 d.H,. să-l trimită în exil pe Arhelau, care demonstrase că nu e capabil să controleze situaţia. Iar teritoriul peste care domnise Arhelau a fost transfomat într-o provincie romană numită Iudeea, guvernată de un reprezentant al Romei - aşa cum a fost şi celebrul Pilat.

În Iudeea, situaţia fusese deci extrem de tulbure în primii ani de viaţă ai lui Isus, fapt ce explică de ce Iosif a preferat să-şi ducă familia în Galileea. Însă până la urmă, nici această regiune nu a dus-o tocmai pe roze sub îndelungata domnie lui Irod Antipa, care avea să se sfârşească abia în anul 39 d.H., deci după crucificarea lui Isus din Nazaret.

Irod Antipa şi costul problemelor lui cu femeile

Deşi este numit uneori rege în Noul Testament, Irod Antipa n-a primit de fapt de la romani decât titlul ceva mai modest de tetrath. Una dintre marile probleme cu care s-a confruntat în timpul domniei şi care este menţionată şi în Biblie a apărut de fapt din cauza unei poveşti controversate de amor. Cronologia exactă nu este cunoscută, însă se ştie că Irod Antipa, care era căsătorit cu fiica regelui nabateenilor, s-a îndrăgostit de o altă femeie. Deşi aleasa inimii lui era nimeni alta decât de Irodiada, soţia unui frate al său, el a decis să divorţeze ca să-şi poată lua cumnata de nevastă. O decizie calamitoasă, care a avut urmări politice grave şi care în final l-a costat indirect şi domnia. Dar înainte de asta, scandalul privind legătura amoroasă cu Irodiada l-a adus în conflict şi cu Ioan Botezătorul, cunoscut de creştini drept înainte-mergătorul şi vestitorul lui Isus. Sfântul prooroc, al cărui cuvânt avea o mare greutate în rândul poporului, l-a criticat public şi virulent pe Irod Antipa pentru toate relele pe care le făcuse, în frunte cu faptul că, fiind căsătorit cu soţia unui frate care era încă în viaţă, comitea un mare păcat, o preacurvie pe care evreii o pedepseau în mod normal luându-le viaţa ambilor vinovaţi. Tetrarhul, care la început îl arătase lui Ioan Botezătorul respect, considerându-l un om drept şi sfânt, de ale cărui sfaturi asculta, a decis din cauza acestor critici să-l întemniţeze. Şi în cele din urmă a hotărât să-l ucidă, dar asta numai în urma uneltirilor Irodiadei. Noul Testament povesteşte că, în timpul unui ospăţ, o fiică a acesteia a dansat în faţa tetrarhului, impresionându-l atât de mult, încât Irod Antipa s-a declarat gata să-i ofere orice îi va cere, "până la jumătate din regatul meu". Consultându-se cu mama ei, tânăra i-a cerut să-i dea "îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul". Iar tată ei vitreg, deşi "s-a întristat", n-a mai avut încotro şi a fost silit să îi ia viaţa proorocului, oricât s-ar fi temut de mânia pe care o stârnea astfel poporului sau oricât ar fi regretat decizia din cauza admiraţiei sincere pe care i-o purta lui Ioan.

Cum a ajuns Isus să fie judecat şi condamnat la moarte: povestea unui proces cu iz politic

Tot din Biblie reiese că Ioan Botezătorul şi Isus Hristos trebuie să fie avut vârste apropiate, mamele celor doi fiind gravide în acelaşi timp. Înainte de a fi ucis, Ioan apucase să-l boteze pe Isus şi să-l prezinte drept Mesia. Iar în scurt timp, Isus a căpătat, la rândul său, tot mai multă popularitate şi a fost urmat de tot mai mulţ discipoli, predicând în diverse regiuni. În acest fel, El şi-a făcut însă şi numeroşi duşmani de temut. Între altele, prin faptul că a nuanţat înţelegerea unor porunci şi reguli din Vechiul Testament. El a înlocuit de pildă vechea regulă "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", arătându-le oamenilor că, în loc să se răzbune, trebuie să întoarcă şi celălalt obraz. Dumnezeul descris de Isus era blând, iubitor şi milostiv, deci destul de diferit de imaginea celui adesea sever şi neiertător prezentat în Vechiul Testament. De aceea, unii reprezentanţi ai clerului au fost nemulţumiţi şi s-au simţit chiar ameninţaţi de unele dintre învăţăturile lui Isus. Dar şi de criticile Sale. Conflictul dintre Isus şi cler este de pildă ilustrat de spectaculoasa scenă din Biblie, în care Isus i-a afară pe cei ce vindeau cumpărau în Templul de la Ierusalim şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani. Casa de rugăciune, şi-a explicat Isus gestul, fusese transformată într-o "peşteră de tâlhari". Evanghelia menţionează că atât cărturarii, cât şi arhiereii, adică reprezentanţii gradelor superioare ale clerului, s-au simţit lezaţi auzind aceste lucruri. În consecinţă, ei "căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui". Iar Isus a lansat şi alte critici împotriva lor, încă şi mai directe. "Luaţi seama la cărturari cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să li se plece lumea în pieţe. Şi să stea în băncile dintâi în sinagogi şi să stea în capul mesei la ospeţe. Ei, care secătuiesc casele văduvelor şi de ochii lumii se roagă îndelung, îşi vor lua mai multă osândă", a spus El, potrivit Evangheliei lui Marcu. Şi iată cum se face că preoţii cei mai de seamă au început să-i dorească lui Isus moartea. Găsind un moment în care nu era înconjurat de oameni, ei au pus la cale arestarea Lui, deşi la adresa Sa nu exista în acel moment nicio pângere. Acuzaţiile aveau să fie formulate abia ulterior, în cadrul unui proces încâlcit şi nedrept, în care au fost încălcate numeroase reguli şi care s-a desfăşurat în mai multe etape. Isus a fost de pildă dus în faţa Sinedriului, organul de conducere politică şi religioasă a evreilor, care l-a acuzat de blasfemie, o infracţiune care se pedepsea cu moartea. Dar reprezentanţii Sinedriului nu puteau să-L execute fără avizul guvernatorului roman, aşa că L-au dus în faţa lui Pilat.

Întrebaţi ce acuzaţie au împotriva lui Isus, ei au susţinut între altele că ar fi încurajat oamenii să nu mai plătească dările cerute de romani şi că s-ar fi erijat în regele iudeilor. Dar Pilat l-a găsit nevinovat. Pe de altă parte, aflând că provenea din Galileea şi căutând probabil o cale de a scăpa de gura celor care îi doreau condamnarea, a decis să-l trimită şi la judecata lui tetrarhului Irod. Dar acesta şi-a declinat responsabilitatea, pe motiv că presupusele fapte de care era acuzat Isus fuseră săvâşite în Iudeea, care nu se afla sub jurisdicţia lui. Şi iată cum Isus a ajuns iar în faţa lui Pilat. Deşi legea nu permitea nici în acele vremuri ca o persoană să fie judecată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Dat fiind că era Paşte, Pilat a încercat să-l elibereze pe Isus, profitând de obiceiul evreilor de a elibera un deţinut cu prilejul acestei sărbători. Însă mulţimea, aţâţată de clerici împotriva lui Isus, a preferat să ceară eliberarea unui anume Barabas. Unii susţin că acesta era un tâlhar, iar alţii că Barabas fusese de fapt implicat într-o revoltă a zeloţilor împotriva romanilor. Pilat din Pont s-a trezit aşadar strâns cu uşa atât de mulţime, cât de preoţi, care l-au atenţionat că, dacă îl va elibera pe Isus, nu va fi considerat prieten al împăratului roman. Şi, într-adevăr, împăratul Tiberiu, care cârmuia pe atunci la Roma, s-ar fi putut mânia pe guvernatorul Iudeei, dacă ar fi aflat că în provincie au izbucnit anumite tensiuni, pe care acesta nu a ştiut să le calmeze la timp. Istoricii nu ştiu dacă procesul lui Isus chiar a avut loc sau dacă s-a desfăşurat exact aşa cum este descris în Biblie. Dacă ne gândim însă la cum funcţionează lucrurile pe această lume, povestea pare plauzibilă, oricât ar fi ea de ciudată şi de revoltătoare. Sau tocmai de aceea. Constrâns de împrejurări de natură politică, Pilat a decis răstignirea lui Isus, pentru a le oferi satisfacţie clericilor. Care, deşi se aflau într-o provincie supusă Romei, aveau suficientă putere şi influenţă pentru a-i provoca guvernatorului probleme serioase. Răstignirea lui Isus în acest context explică între altele de ce creştinii au preluat de la evrei sărbătoarea de Paşte. În vreme ce evreii celebrează cu acest prilej eliberarea din robia egipteană, creştinii sărbătoresc însă Învierea lui Hristos. Care a consfinţit apariţia unei noi religii monoteiste. Pe de altă parte, dat fiind conflictul care a izbucnit între clerici şi Isus, nu este de mirare că cei mai mulţi evrei nu au adoptat creştinismul. El a avut în schimb un mare succes în a se răspândi în restul Imperiului Roman, unde a devenit religie de stat, după câteva sute de ani de încercări dintre cele mai grele. Dar aceasta este o altă poveste...