OPINII Educaţia financiară şi investiţiile imobiliare sunt deseori în contratimp

Chiar dacă practică intens păsăreas­ca financiar-bancară, reprezentanţii Băncii Centrale pot spune uneori şi lucruri cu miez, pe înţelesul marii majorităţi. Recent mi-a căzut sub ochi un "avertisment din partea Băncii Naţionale pentru tineri", aşa cum era preluat în presă mesajul res­pectiv. Pe scurt, era vorba de o analiză ce arăta că "cei până în 35 de ani, supranumiţi millenials, se leagă mai uşor la cap cu un credit ipotecar faţă de cei mai în vârstă. Însă nu au trecut printr-un ciclu economic complet, deci printr-o criză economică. Aşa că ar trebui să se gândeas­că de trei ori înainte să se îndatoreze pe mai multe decenii. Cum dobânzile sunt în creştere, ratele ar putea să le dea mari bătăi de cap în viitor, în special în situaţiile în care şi veniturile sunt instabile". Trec peste avertizarea privind evoluţia riscantă a dobânzilor cam la spartul târgului (când Robor-ul era la minime istorice n-am văzut prea multe semnale de alarmă trase) şi mă opresc la formularea-cheie pentru mine "nu au trecut printr-un ciclu economic complet, deci printr-o criză economică...".

Cei care s-au repezit să se îndatoreze în ultimii 2 ani, când dobânzile erau foarte jos, marjele băncilor mici (mulţumită programului Prima Casă), iar oferta dezvoltatorilor foarte variată au de regulă între 30-35 de ani. Cam atunci s-au terminat studiile, există argumentul unor veni­turi regulate şi dorinţa întemeierii unei familii după mai multe relaţii pasagere. Au auzit de la părinţi despre efectele crizei din 2008-2009, ştiu măcar indirect ce s-a întâmplat atunci cu datornicii în valută. N-au experimentat însă pe pielea lor efectele crizei şi în piaţa muncii, n-au simţit cum veniturile se pot dilua, bonusurile se pot volatiliza, joburile pot să dispară. Aşa că merg înainte pe ideea "de data asta e diferit", doar au credit în lei acum şi nu în euro/CHF. Cei care au înglobat şi experienţa unei recesiuni şi au contemplat şi încordările în relaţia cu banca pe propria piele ar fi acum mult mai educaţi financiar decât "mi­llenials" pentru a lua un credit. Dar se apropie probabil de 40 de ani şi sunt mari şanse să-şi fi rezolvat, într-un fel sau altul până acum, problema locativă (dacă au scăpat de credit, poate au moştenit ceva).

Dar ce vârstă ar trebui să aibă cineva care a prins pe propria piele, la vremea când problemele sociale şi economia încep să intereseze cu adevărat (25-30 de ani), atât o criză inflaţionistă cât şi una deflaţionistă, cum am traversat între 2008-2012? Pentru a ajunge la ultima inflaţie viguroasă, de 3 cifre, ar trebui să aterizăm prin anii 1997-1998, când picau băncile private şi nimeni nu era interesat de bursă pentru că dobânzile la bancă erau de peste 100%, iar acţiunile tocmai se prăbuşeau spectaculos. Cei care au prins, deci, ambele crize financiare majore din România ar fi în jur de 50 de ani, o vârstă la care ironia sorţii începi să nu te mai gândeşti foarte intens să profiţi direct de cunoştiinţele acumulate, eventual iei poziţii cu gândul la urmaşi.

Vreau să spun că având în vedere ciclurile economiei şi ritmicitatea crizelor importante, şansele ca cineva să se educe de unul singur, fiind martor la toate convulsiile ce însoţesc tipurile diferite de deranjuri financiar-bancare şi să mai şi profite apoi din plin de cunostiinţele acumulate, sunt des­tul de mici. Când eşti tânăr şi neexperimentat crezi că toată lumea e a ta şi apoi eşti carne de tun pentru marketingul inventiv al industriei financiare. Chiar când ai dobândit ceva experienţă te poţi înşela confundând diferitele tipuri de crize (e posibil ca mulţi dintre cei care s-au îndatorat la un curs euro/leu la minim istoric în 2007 să nu fi ratat nici Roborul la minim istoric din 2017), iar când în sfârşit le-ai văzut pe toate (sau măcar mare parte din ele...) constaţi că nu prea mai ai motivaţia să profiţi de acumulările tale vaste pentru că nu mai eşti deloc tânăr. Asta nu înseamnă că cei de vârsta a doua nu îşi mai doresc case sau plasamente la bursă, înseamnă doar că nu le mai văd obsesiv ca o scurtătură spre sexul opus (cine a văzut "Lupul de pe Wall Street" înţelege la ce mă refer), cum se întâmplă în prima tinereţe, iar apetitul de risc s-a diminuat considerabil.

Iar dacă pe cont propriu ne completăm educaţia financiară prea târziu, de la cine ar trebui să aşteptăm o mână de ajutor? Păi, în niciun caz de la BNR, ca să revin la citatul din deschidere, pentru că, cel puţin până acum, reprezentanţii instituţiei care au fost desemnaţi să se ocupe de acest subiect au ţintit după 2012 exclusiv şcolarii de gimnaziu, iar "educarea" lor s-a rezumat la generalităţi, noţiuni despre economisire şi subdiviziunile monedei. Nu la acele uşi ar fi trebuit să bată, însă, ci ar fi trebuit mobilizaţi la cursuri cei care sunt publicul-ţintă al băncilor şi brokerilor în vremurile calme, segmentul 25-35 de ani. Poate la viitoarea criză, pentru că cine a avut de luat credit ipotecar în lei l-a cam luat deja.