În cadrul conferinţei "Codul Insolvenţei", organizată de ziarul BURSA în data de 27.02.2018, am vorbit despre o nouă dimensiune, respectiv cea de securitate, care ar trebui luată în considerare, atunci când ne referim la companii mari, de interes strategic, faţă de care există posibilitatea de a intra în insolvenţă.
Interesele de securitate ale statului în raport cu aceste companii ar trebui să îi determine pe practicieni să privească insolvenţa nu numai din punct de vedere juridic şi economic, ci şi din punctul de vedere al securităţii prin luarea în considerare cu prioritate a dimensiunii manageriale a procedurii, precum şi a pregătirii obligatorii a practicianului în insolvenţă în ceea ce înseamnă managementul strategic şi implementarea acestuia.
Aceste măsuri ar trebui dublate, pe de altă parte de modificări legislative, prin dispoziţii speciale, astfel încât, în opinia mea, aceste companii să fie salvate de la faliment, prin procedura reorganizării.
Toate aceste demersuri vor mări încrederea partenerilor de afaceri în relaţia cu acele companii supuse procedurii insolvenţei, ţinând cont de reticenţa mediului de afaceri în acest sens. Existenţa unor cauze obiective, dinamica mediului de afaceri şi efectul de "domino" în procedura insolvenţei fac ca aceste companii faţă de care este posibil să se declanşeze procedura să fie în realitate viabile şi doar contextual să ajungă în această situaţie.
Am insistat pe companiile de interes strategic care pot ajunge într-o asemenea situaţie contextuală, tocmai pentru a arăta importanţa acestora şi nevoia statului de a avea reglementări speciale pentru ele.
În acest context, am făcut afirmaţia că unele companii de interes strategic sunt aproape de insolvenţă, luând în calcul factorii obiectivi, independenţi de voinţa companiilor, dinamica mediului de afaceri şi efectul de domino, fără a pune la îndoială capacitatea managerială a acestor companii. Cu atât mai mult, aceşti factori pot influenţa situaţia economică a unei companii care, după ce a beneficat de un plan de reorganizare, ea se reîntoarce în circuitul economic şi în următorii cinci ani nu mai poate beneficia de reorganizare, consecinţa fiind falimentul. Ne putem permite falimentul unor asemenea companii strategice?
Chiar dacă situaţiile financiare ale unor asemenea companii foarte importante pentru economia ţării arată capacitatea lor de a rămâne în circuitul economic, prin efectul de domino (creanţe mari de recuperat de la companii aflate în insolvenţă sau faliment sau dependenţa de o asemenea companie în ceea ce priveşte furnizarea de produse sau servicii necesare desfăşurării activităţii curente etc.), devin vulnerabile faţă de insolvenţă.
Din această cauză consider că aceaste companii trebuie să facă parte din rândul companiilor strategice şi să beneficieze de dispoziţii speciale, dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate.
Argumentul pentru care am insistat pe impactul negativ al cauzelor obiective, contextuale, ce pot atrage o companie în insolvenţă, ţine şi de statistica europeană care arată că peste 92% din insolvenţe sunt nefrauduloase şi ţin de contextele economico-financiare dificile în care aceste companii activează.