OPINII: PROBLEME ALE GUVERNANŢEI CORPORATIVE Conducerea societăţilor pe acţiuni-factor de risc pentru economie (I)

Încă de la naşterea ideii posibilităţii creării firmelor cu răspundere limitată, cum sunt şi societăţile pe acţiuni, s-a manifestat temerea că forma de constituire îi va încuraja pe conducătorii lor să rişte prea mult. Aceştia, investind şi deţinând în proprietate doar o parte din valoarea patrimoniului societăţii pe acţiuni, pot lua decizii care afectează exis-tenţa sau buna funcţionare a întregului activ al firmei respective. S-a acceptat acest tip de societate comercială deoarece mecanismul aproape perfect de care ele beneficiază pentru colectarea şi creşterea capitalului social, ori de câte ori apare o astfel de necesitate, a contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea producţiei, la accelerarea progresului tehnologiei, şi, prin el, a celui social.

Revoluţia managerială a contribuit şi ea la amplificarea riscului asumat de conducerea societăţilor pe acţiuni, ca urmare a separării proprietăţii de actul de conducere. Mai ales că mulţi acţionari au devenit cu timpul actori pasivi, în ce priveşte determinarea şi elaborarea deciziilor, şi în privinţa implicării în modul în care sunt acestea implementate. În acest fel s-a realizat treptat ceea ce în literatura economică se numeşte "alianţa demonică" dintre manageri şi acţionarii mari, îndeosebi cu aceia care fac parte din Consiliile de Administraţie. Alianţă finanţată în bună măsură din veniturile cuvenite acţionarilor mici şi mijlocii. Aceştia au ajuns cu timpul să înregistreze prejudicii financiare, tocmai datorită celor care au format alianţa demonică, şi să se delimiteze într-o altă categorie socială, după salariaţi, care nu-şi însuşeşte întreaga valoare la care este îndreptăţită.

Deficitul moral generat de sistemul economic de piaţă se regăseşte astfel şi în materie de remunerare a capitalului financiar utilizat de către firmele productive, încât corectitudinea la nivelul conducerii societăţilor pe acţiuni a fost înlocuită cu preocuparea de a se adjudeca cât mai mult din patrimoniul comun al acţionarilor lor. Urmărirea acestui obiectiv a determinat evitarea oricărei discuţii despre echitate în distribuirea veniturilor obţinute de societăţile pe acţiuni şi despre contribuţia recompenselor încasate de conducere la creşterea costurilor generale ale acestor firme. A devenit tot mai clar că nu numai procesele economice lipsite de orice călăuză duc în mod obligatoriu, pe termen lung, la scăderea eficienţei economice, ci şi deciziile care se stabilesc liber pentru a satisface interese personale ale conducătorilor. Aceste interese nu pot fi scoase complet din ecuaţia conducerii la nivel microeconomic şi nici din ale celor care se ocupă de aplicarea principiilor Guvernanţei Corporative, deoarece oficialii care elaborează politicile firmelor nu avansează perspective mult diferite de ce-şi doreşte sectorul de piaţă din care fac parte, sau decât cei care îl reglementează. Dacă se întâmplă să se recurgă la aşa ceva pieţele îndepărtează practicile ineficiente numai atunci când nu se găseşte nimeni să le manipuleze. Fapt care se întâmplă destul de rar, ceea ce dovedeşte că pieţele nu-şi exercită prerogativele disciplinare.

Pe măsură ce s-a accentuat specializarea utilajelor, a operaţiilor, a profesiilor, şi cooperarea în producţie s-a extins, şi, mai ales, după ce piaţa a devenit tot mai permeabilă şi mai largă, riscurile cu care se confruntă managerii au devenit mai mari şi mai variate. În parte, această realitate s-a datorat faptului că noul context economic şi calitatea tot mai scăzută a noilor acţionari, au încurajat excesele conducătorilor în materie de comportament miop şi de asumare a unor riscuri exagerate. Conducătorii n-au fost prea alarmaţi de caracteristicile noii situaţii deoarece şi-au majorat extrem de mult retribuţia, iar marii acţionari n-au fost deranjaţi de dimensiunea pachetelor de plăţi către manageri fiindcă şi-au legat veniturile obţinute din firmă de mărimea acestora, fără să fie deranjaţi de cerinţele conţinute în Guvernanţa Corporativă.

Doar în teorie, şi în puţine situaţii particulare, managerii urmăresc creşterea valorii de piaţă a firmei în fruntea căreia se află. Conducând o societate pe acţiuni astfel încât să-şi promoveze propriile lor interese, de regulă, ei nu maximizează profitul, mai degrabă se angajează în proiecte care contribuie la gloria personală şi la creşterea valorii lor de piaţă. Pierzând treptat caracteristicile antreprenorului eroic, specific sec.al XIX-lea, managerii urmăresc arareori aplicarea unor principii ştiinţifice de dezvoltare a firmei pe care o conduc, deoarece nu ştiu care sunt acelea. De asemenea, ei au cunoştinţe insuficiente pentru a iniţia acţiuni menite să identifice forţele de bază ale evenimentelor economice cu care se confruntă, sau pentru a prevedea rezonabil de precis coordonatele esenţiale ale pieţii pe care evoluează. Drept urmare se trezesc că firma condusă se confruntă adesea cu dezechilibre comerciale şi financiare pe care reuşesc să le depăşească afectând interesele legitime ale acţionarilor. Însă procedând astfel erodează potenţialul productiv al firmei, care începe să dezvăluie semne ale declinului ei viitor.

(va urma)