OPINII Unde a greşit statul când a ţintit împrumuturile populaţiei?

Recent încheiata (6 iulie) emisiune de titluri de stat pentru populaţie nu a rupt gura târgului, mai puţin de 170 milioane euro (876 milioane lei) fiind strânşi în acest mod prin sucursalele Trezoreriei şi Poştei Române, în ciuda unui randament net superior dobânzilor bancare - 5% dobânda pe an, neimpozabilă. Suma pare mică prin prisma nevoilor de finanţare ale Ministerului Finanţelor care a rămas cam în urmă cu strângerea valorii planificate pentru acest an. Asta deoarece din cele aproximativ 48 de miliarde lei estimate pentru 2018, în prima jumătate de an fuseseră colectate doar 18,5 miliarde lei din cele 23,6 miliarde lei pentru care s-au făcut licitaţii, din cauza dobânzilor tot mai mari cerute de bănci. De altfel, în prima jumătate a anului, în zece cazuri licitaţiile au fost anulate. Cum Robor stă deja la 3,3%, iar inflaţia a depăşit 5%, e destul de greu pentru stat să se ţină ferm pe poziţii pentru a limita costurile cu dobânzile. Or, populaţia era pisica ideală arătată băncilor care se lăcomesc la randamente tot mai greu acceptate de stat. Banii păstraţi în bănci şi pentru care se plătesc dobânzi la termen rareori de peste 1% (şi asta la scadenţa de un an) reprezentau o sursă deloc de neglijat pentru Finanţe. Şi, cu toate astea, valoarea subscrierilor n-a impresionat la ultima emisiune de titluri de stat din cauza unor bariere reale plasate în calea fanilor acestui tip de instrumente monetare.

În primul rând, limita de sumă. Potrivit unei analize BNR din 2016, aproximativ două treimi dintre deponenţi aveau doar 1% din sumele păstrate în bănci, în timp ce numărul celor care au minimum 500.000 lei era de numai 0,1%. La finalul lui 2017 erau însă 36.000 de persoane care aveau "măcar" echivalentul a 100.000 euro în bănci, cu 5.000 mai multe decât în 2016. Or, pragul de 100.000 lei fixat ca limită a sumei subscrise prin prospectul de emisiune a pus frână tocmai acestor persoane, limitând valoarea sumelor atrase de la populaţie. Faptul că suma putea fi dublată printr-o subscriere combinată Trezorerii-Poştă e doar o glumă, câţi ar fi mers cu 100.000 de lei în sacoşă la Poştă (prin oficiile poştale se subscria doar cash)? Nu vreau să spun că Poşta ar trebui eliminată dintre locaţiile de subscriere, e foarte utilă persoanelor cu economii modeste şi grad de mobilitate redus, spun doar că limita de subscriere ar fi trebuit plasată mai sus, poate 450.000 de lei, o sumă care putea fi ancorată foarte bine în mentalul colectiv de plafonul de 100.000 euro garantat în sistemul bancar. Cu numai 100.000 de lei fixaţi ca plafon de subscriere, emisunea de obligaţiuni a semănat destul de mult o ofertă publică de listare a unei companii de stat, în care investitorii care beneficiază de discount pot subscrie în primele zile în limita unei anumite sume.

În al doilea rând, maturitatea ridicată. Randamentul de 5% este excelent raportat la condiţiile actuale de piaţă, dar în 5 ani se pot întâmplă multe. O maturitate de maximum 3 ani, chiar dacă remunerată mai puţin avantajos (3-4% dobânda anuală), ar fi fost, poate, mai bine primită de public.

În al treilea rând, imposibilitatea de a răscumpăra înainte de scadenţă. Înţeleg obsesia statului de a nu rămâne brusc cu goluri de finanţare - iar în cazul unui salt brusc al inflaţiei şi dobânzilor mulţi ar fi dat buzna să răs­cumpere -, dar lipsa unei portiţe pentru "forţă majoră" în cazul celor care au subscris i-a oprit pe destui să împrumute statul. Poate că în cazul unui plasament pe 5 ani s-ar impune unul sau două termene (să spunem în anul 3 ori în anii 2-4) în care investiţia să poată fi retrasă înainte de scadenţă cu randamentul obţinut până atunci păstrat integral sau uşor diluat (de pildă s-ar putea pierde maximum 50% din dobândă).

De menţionat că în acest moment statul concurează şi cu... băncile în ceea ce priveşte investiţia în titluri de stat. Asta deoarece persoanele fizice pot achiziţiona titluri de stat din piaţa secundară prin intermediul acestora. Randamentul este ceva mai mic (intermediarul are şi el cota sa), dar exis­tă avantajul valorificării lor înainte de scadenţă dacă apar evenimente neprevăzute sau dacă piaţa impune acest lucru. Am în vedere în acest caz că preţul obligaţiunilor evoluează în sens invers mişcărilor dobânzii (dacă dobânda creşte preţul obligaţiunilor scade, dacă dobânda scade preţul obligaţiunilor creşte) şi în eventualitatea că inflaţia se calmează cineva s-ar putea alege şi cu dobânda acumulată şi cu un oarecare profit din vânzarea la un preţ mai mare decât cel nominal. Or, în condiţiile în care concurează inclusiv cu băncile, statul ar trebui să dea dovadă de mai multă flexibilitate, cu atât mai mult cu cât nevoia sa de finanţare creşte, iar populaţia păstrează aproximativ 160 de miliarde de lei în bănci.