Pentru ce se înarmează cu adevărat Uniunea Europeană?

Planul de reînarmare anunţat de autorităţile de la Bruxelles a fost primit cu entuziasm de investitori, iar în presă au fost prezentate pe larg atât avantajele de securitate, cât şi cele economice.

Unul dintre cei mai entuziaşti a fost jurnalistul britanic Ambrose Evans-Pritchard, care a scris în The Telegraph că planul, redenumit între timp Readiness 2030, "va întoarce lumea cu susul în jos".

"Dacă va fi pusă în aplicare, o astfel de explozie de keynesism militar de mare intensitate va schimba complet forma economică şi geopolitică a lumii", susţine Evans-Pritchard, iar toată lumea ar trebui "să parieze pe viitorul boom din Europa".

După ce mai aminteşte că războiul a scos America din Marea Depresiune a secolului trecut, jurnalistul britanic afirmă că "renaşterea militară ar putea face acelaşi lucru pentru o Europă blocată de două decenii în defetism economic şi neputinţă".

Din păcate, cele două situaţii nu sunt deloc comparabile. America era atunci o superputere industrială, capabilă să producă toate cele necesare unei lupte de uzură pe termen lung, de la alimente, mijloace de transport terestre şi navale, până la armament, muniţie şi avioane de luptă. De o importanţă fundamentală a fost şi disponibilitatea internă a unor surse uriaşe de energie, sub toate formele sale, care au asigurat funcţionarea la capacitate maximă a sectorului industrial.

Europa de astăzi se află într-o situaţie aproape diametral opusă, cu o dependenţă extrem de mare faţă de importurile de energie şi un sector industrial în curs de desfiinţare sub povara birocraţiei şi a numeroaselor reglementări de mediu.

Tocmai din acest motiv, autorităţile din marile economii europene, Franţa, Germania, Italia, Polonia şi Marea Britanie, au cerut Comisiei Europene revizuirea reglementărilor din industria de armament.

Nu este clar dacă revizuirea reglementărilor doar pentru acest sector este suficientă, în condiţiile în care lanţurile de aprovizionare pot pleca sau trece prin multe sectoare "civile".

Un alt obstacol major care trebuie înlăturat îl reprezintă reglementările privind aşa-numitele "investiţii etice". Cotidianul britanic The Telegraph arată că "regulile etice ale UE blochează cheltuieli de circa 100 de miliarde de lire sterline în domeniul apărării". Este vorba despre regulile de finanţare sustenabilă adoptate în urmă cu circa patru ani. Acestea împiedică fondurile de investiţii şi de pensii care aplică reglementările de mediu, sociale şi de guvernanţă (ESG) să investească în fabricarea de arme şi muniţii.

Împrumuturi de sute de miliarde de euro nu pot compensa această stare de fapt, indiferent dacă se fac în comun sau la nivelul statelor membre ale UE.

Mai mult, ziaristul german Wolfgang Munchau, director la Eurointelligence şi autor al cărţii "Kaput: The End of the German Miracle", scrie că planul de creşterea a cheltuielilor de înarmare cu ajutorul împrumuturilor reprezintă o "nebunie economică", iar din acest motiv va eşua în atingerea obiectivului său principal, descurajarea unui atac inamic.

În opinia sa, cheltuielile de înarmarea trebuie finanţate din venituri curente, altfel "justiţiarii obligaţiunilor ne vor veni de hac înaintea lui Putin".

Planul de reînarmare a fost evaluat şi de analiştii de la Rabobank, iar concluziile lor nu aduc motive de optimism.

Creşterea cheltuielilor bugetare, pe fondul existenţei unor deficite deja ridicate, şi generarea unei cereri suplimentare de capital, resurse şi personal vor avea un puternic impact inflaţionist, care va împiedica reducerea dobânzilor.

Analiza de la Rabobank abordează, bineînţeles, şi problema energiei, dar şi a lipsei competitivităţii în sectoare industriale cheie.

"Reînarmarea UE se confruntă cu provocări legate de lipsa de competitivitate în sectoare industriale cheie, de la petrochimice până la oţel, fără de care reconstrucţia unei armate este imposibilă. Acest lucru se datorează în mare parte costurilor ridicate ale energiei, la care Europa nu are un răspuns pe termen scurt", se arată în raportul de la Rabobank, care mai aminteşte că "există un potenţial de creştere a cheltuielilor UE pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul apărării".

Dar dacă economiile europene se confruntă cu probleme de competitivitate în producerea oţelului, cum poate fi transformată Ucraina într-un "porc spinos de oţel", aşa cum declara de curând Ursula von der Leyen? Oare preşedintele Comisiei Europene şi consilierii săi nu ştiu că oţelăriile din Europa mai au doar o capacitate redusă de producţie în furnale clasice, pornind de la minereu de fier şi cocs, iar oţelul "verde" şi cel produs în cuptoarele cu arc nu au calitatea necesară pentru fabricarea armamentului greu?

O analiză publicată de organizaţia britanică Net Zero Watch include avertismentul unui fost oficial guvernamental, conform căruia "decarbonizarea industriei metalurgice şi a producţiei de energie electrică reprezintă o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale şi trebuie abandonată".

Ştiri recente de la AFP arată că Europa are probleme chiar şi în ceea ce priveşte producţia pulberilor explozive pentru obuzele de artilerie, prezentând o dependenţă foarte ridicată de importurile de nitroceluloză din China, iar Bloomberg scrie că "Europa duce lipsă de praf de puşcă şi TNT tocmai când are cea mai mare nevoie de ele".

Convinse că escaladarea regimului sancţiunilor va conduce la sufocarea maşinii de război a Rusiei, autorităţile europene au ignorat nepermis caracteristicile celui mai grav conflict continental din perioada postbelică, precum şi condiţiile care au condus la creşterea puterii militare a armatei ruseşti.

La câteva luni după începerea operaţiunii militare speciale din Ucraina, Royal United Services Institute (RUSI) a publicat un studiu cu titlul "Revenirea războiului industrial", în care se subliniază că învingătorul într-un război prelungit dintre două puteri apropiate va fi ţara cu baza industrială mai puternică.

"O ţară trebuie fie să aibă capacitatea de producţie pentru a construi cantităţi masive de muniţie, fie să aibă alte industrii prelucrătoare care pot fi rapid convertite la producţia de muniţie. Din nefericire, Occidentul nu pare să mai aibă nici una, nici alta", avertiza atunci autorul Alex Vershinin, fost locotenent-colonel în armata americană.

Vershinin a subliniat că planificatorii militari occidentali au pornit de la cel puţin două ipoteze greşite când au evaluat cursul unui război.

În primul rând s-a considerat că armele ghidate de precizie vor reduce consumul total de muniţie, însă războiul din Ucraina a pus sub un mare semn de întrebare această ipoteză încă din primele luni.

"A doua ipoteză crucială este că industria poate fi pornită şi oprită după bunul plac", mai subliniază ofiţerul american, deşi "rapoartele americane privind baza industrială de apărare au arătat clar că accelerarea producţiei în timp de război poate fi dificilă, dacă nu imposibilă, din cauza problemelor legate de lanţul de aprovizionare şi a lipsei de personal calificat ca urmare a degradării bazei de producţie din SUA".

Este aproape sigur că, şi din acest punct de vedere, problemele sunt mult mai grave în Europa.

"Războiul din Ucraina demonstrează că războiul între adversari egali sau aproape egali necesită existenţa unei capacităţi de producţie avansate din punct de vedere tehnic, la scară de masă, din era industrială", este concluzia raportului de la Royal United Services Institute.

Pe marginea planului de reînarmare, Wall Street Journal avertizează că "pentru a maximiza beneficiile creşterii cheltuielilor militare, Europa trebuie să construiască mai multe echipamente pe plan intern, în loc să le cumpere din alte ţări".

Situaţia curentă este complet diferită. "Importurile de arme către membrii europeni ai NATO au crescut de peste două ori între 2020 şi 2024, comparativ cu cei cinci ani anteriori, iar SUA au furnizat 64% din aceste arme, potrivit Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm", după cum arată WSJ. Cum vor fi reparate şi înlocuite aceste sisteme de armament când confruntarea va ajunge în faza "cinetică", iar sistemele de rachete ale Rusiei vor bloca rutele din Atlantic?

Ziarul financiar american mai subliniază existenţa unui alt obstacol major: găsirea unui număr suficient de lucrători calificaţi într-o Europă tot mai îmbătrânită.

Toate acestea par să susţină ipoteza că adevăratul obiectiv al planului Readiness 2030 nu este pregătirea pentru confruntarea directă cu Rusia. Unul dintre cele mai solide argumente în favoarea acestei ipoteze este reprezentată de ignorarea contradicţiei evidente dintre planurile de reînarmare şi menţinerea ţintelor din Green Deal, mai ales când orizonturile de aplicare nu sunt de doi sau trei ani, ci de ordinul deceniilor.

Analiştii de la Sirius Report ironizează scopul declarat al planului şi afirmă că "este doar o încercare patetică de a preveni colapsul economic în Europa", deoarece "nu există niciun fel de intenţie de a intra în război cu Rusia, care ar duce la incinerarea întregului continent în 5 sau 10 minute". Pe contul de Twitter al publicaţiei se mai arată că "doar astfel se justifică cheltuielile în faţa oamenilor prin intermediul veşnicului bau - bau Rusia, care încă mai este acceptat cu uşurinţă ca fiind adevărat".

În faţa obstacolelor aproape insurmontabile din calea reînarmării europene, ridicate în mare parte chiar de forma actuală de organizare şi funcţionare a UE, Thomas Fazi scrie în revista Compact, sub titlul "Europe's Anti-Democratic Militarization", că "adevăratele obiective ale programului ReArm Europe nu sunt economice, ci politice", iar "sub pretextul ameninţării ruseşti, elitele UE urmăresc să intensifice represiunea asupra democraţiei şi să transfere şi mai multă putere către Bruxelles".

Ulterior, Fazi a scris pe contul său de Twitter că "elitele UE au ajuns în punctul în care sunt gata să rişte un război nuclear doar pentru a-şi menţine controlul asupra puterii, prin intensificarea ameninţării ruseşti".

Deoarece în majoritatea ţărilor din UE autorităţile ignoră cu impunitate mandatul democratic primit şi folosesc scuza ameninţării externe iminente pentru a reduce la tăcere orice opoziţie şi a impune noi poveri asupra unor populaţii deja sărăcite, Thomas Fazi susţine că este clar cine reprezintă cu adevărat ameninţarea existenţială la adresa Europei.

Oare câţi dintre cetăţenii Uniunii Europene gândesc la fel şi câţi cred cu adevărat în ameninţarea de la Răsărit şi aşteaptă să fie conduşi, în orice condiţii, către securitate şi siguranţă?