Polul suveranist - o şansă sau o Fata Morgana?

Decizia celor trei suveranişti, Diana Şoşoacă, Cozmin Guşă şi George Simion - doamnele au întâietate, la fel ca şi ordinea alfabetică - de a se întâlni şi de a pune bazele unui pol suveranist este salutară. Şi plutea în aer. După ce PNL şi-a anunţat intenţia de a constitui un pol de dreapta, iar PSD transpiră pentru a constitui în jurul său o alianţă de stânga. Dreapta nu prea este dreaptă, de vreme ce se amestecă cu neomarxiştii şi nici stânga nu prea e stânga, de vreme ce este încă parte componentă a unei struţo-cămile politice. Dar oare suveraniştii sunt cu adevărat suveranişti? Şi ce şanse au ei de construi până la alegeri o alianţă politică în stare să câştige alegerile? Să încercăm să răspundem la această ultimă întrebare.

În ceea ce priveşte partidele politice, toate cele înscrise în cursă, cu excepţia suveraniştilor au condus în România şi îşi asumă, vor nu vor, răspunderea pentru situaţia economică, financiară, socială şi culturală în care a ajuns această ţară. Desigur, aceste partide au şi merite, cel mai important fiind faptul că au contribuit decisiv la angrenarea României în parcursul euroatlantic. Formaţiunile suveraniste sunt singurele care nu s-au aflat la putere şi, din această perspectivă, ele constituie o speranţă pentru cel puţin 50% dintre cetăţenii României. Cei care înţeleg să-şi manifeste sentimentele şi convingerile patriotice în interiorul Uniunii Europene şi NATO. Dar dintre aceştia, până în prezent, aşa cum s-a văzut la alegerile locale şi europarlamentare, doar cel mult 20% s-au manifestat ca atare. Ce se întâmplă cu ceilalţi 30%?

Acest uriaş bazin electoral, care practic nu s-a prezentat la urne, se află pe bună dreptate într-o stare de derută. Separat, niciuna dintre formaţiunile suveraniste care au participat la alegeri nu a reuşit să-i convingă să meargă la vot. Explicaţia este cât se poate de simplă. Mişcarea suveranistă este cea mai fragmentată dintre mişcările politice din România. Sunt zeci de partide şi organizaţii civice care se prezintă drept suveraniste, mesajele contradictorii ale liderilor acestora au creat o adevărată hărmălaie în spaţiul public şi, în plus, este o realitate obiectivă, ele sunt infiltrate masiv din două direcţii. Neomarxiştii europeni, precum şi neomarxiştii de peste ocean, percep suveranismul ca pe un real pericol, iar marile corporaţii financiare ca pe o forţă care le poate destabiliza supremaţia economică. Suveraniştii sunt infiltraţi şi loviţi din această direcţie. Dar extrem de interesaţi în acest sens sunt şi adversarii NATO şi ai Uniunii Europene care încearcă să utilizeze suveranismul pentru a destabiliza spaţiul euroatlantic. Acest uriaş handicap al infiltrării şi manipulării din ambele direcţii, precum şi acuzaţiile constante aduse suveraniştilor cum că ar fi extremişti, au divizat şi au menţinut ca atare până în prezent uriaşa masă a patrioţilor dar în acelaşi timp, asemenea presiuni îi şi pot mobiliza politic. În acest an, în care ne vom confrunta cu alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Dar ce şanse reale are mişcarea suveranistă de a deveni coerentă, de a se mobiliza la scară largă şi de a duce la urne întreg bazinul electoral.

Primul pas a fost făcut. Cei trei suveranişti relevanţi au înţeles că este timpul să se întâlnească şi să pună ţara la cale. A pune ţara la cale înseamna ca în final cei trei să identifice numitorul comun, să-l formuleze ca atare şi să-l prezinte într-un mod convingător şi atractiv tuturor celorlalte formaţiuni suveraniste. Şi, desigur, "României tăcute". Al doilea pas, opinia mea, este că cei trei lideri, pentru început, trebuie să se întâlnească fără alte persoane în jur. Şi fără a invita reprezentaţi ai altor formaţiuni suveraniste. Din acest prim demers, trebuie eliminate orice fel de circumstanţe care ar putea crea hărmălaie. Cei trei se pot întâlni, se pot înţelege şi pot formula o primă declaraţie comună.

În pasul următor, AUR, SOS şi Gold FM, respectiv George Simion, Diana Şoşoacă şi Cozmin Guşă, pot avea o a doua rundă de dialoguri, de data asta mai aprofundate, la care fiecare dintre aceştia să-i invite câte doi consilieri. Şi din nou, concluziile, sub forma unui comunicat, vor putea fi prezentate celorlalte formaţiuni suveraniste şi, desigur, opiniei publice.

România, din această perspectivă, trebuie să evite sub orice formă pe partea suvernistă, crearea unui nou "Coco Poco". Adică, acel organism stufos, de pe vremea Convenţiei Democrate, care a generat într-o veritabilă babilonie, discuţii şi dispute politice pe cât de stufoase şi îndelungate, pe atât de inutile. Pentru a evita sub orice formă declanşarea unei cacofonii politice, în viziunea mea, acest pol suveranist trebuie condus cap-coadă de cei trei lideri, desigur, cu staff-urile lor. Celelalte formaţiuni suveraniste, constituite sau nu în partide politice, vor putea fi reprezentate în funcţie de afinităţi, fie pe listele AUR, fie pe listele SOS, fie pe listele Gold FM, în felul acesta întreaga mişcare suveranistă fiind în cele din urmă integrată.

Cel mai important demers care ar trebui făcut în viitor va fi acela de trage în marea mişcare suveranistă o întreagă constelaţie de organizaţii civice care există şi funcţionează în prezent disparat în România. Asupra acestei teme extrem de importante, mă voi concentra în editorialul de mâine, când îmi voi exprima convingerea că numai prin intermediul acestor organizaţii ale societăţii civile, suveraniştii vor fi capabili să atragă de partea lor cea mai mare parte a bazinului electoral, care teoretic le este accesibil, şi cu ajutorul cărora ar putea câştiga procentele necesare pentru a câştiga parlamentarele şi prezidenţialele. Şi tot mâine, având ca punct de plecare ratările care s-au produs pe parcurs, inclusiv ultima în ordine cronologică legată de constituţia suveranistă, îmi voi exprima opiniile privind comportamentul adecvat pe care ar trebui să-l aibă în viitor liderii suveranişti.